Să ne îngrijim mereu de florile sufletului

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

Când grădina sufletului  tău este plină de spinii patimilor nu încerca să le dezrădăcinezi , căci te vei afla continuu traumatizat şi murdărit tot ocupându-te de ele.Toată atenţia ta trebuie să fie concentrată asupra florilor sufletului tău. Udă-le iar atunci spinii se vor desprinde singuri. Şi cea mai minunată floare este iubirea lui Hristos. Dacă uzi în fiecare zi această floare minunată, ea va creşte şi toţi spinii din jurul ei se vor ofilii. Iubirea este o floare cu şapte petale iar cel care o îngrijeşte a pătruns deja în lumea bucuriei. Cele şapte petale minunate sunt: credinţa, bunătatea, iertarea, dragostea, pacea, răbdarea, înfrânarea. Iubirea în Hristos înseamnă să iubeşti pe toţi pe care şi El îi iubeşte. Prin deschiderea florii iubirii se realizează unirea între tine şi Hristos ,între tine şi aproapele. A iubi înseamnă a dărui , iar a dărui înseamnă a te bucura. Cel care dăruieşte este mai fericit decât cel care primeşte. Iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să fie foarte puternică ,să fie statornică şi să nu fie distrusă de nici o altfel de iubire  precum spune Sfântul Apostol Pavel: Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Români 8, 18, 35-39).

 Pe lângă florile minunate ale iubirii în grădina sufletului mai pot fi  sădite flori de curaj, flori de încredere , flori de fericire, flori de prietenie , flori de speranță, flori de voință. Pentru ca în grădina sufletului să avem flori frumoase şi înflorite trebuie ca să le oferim lumina necesară şi  să le îngrijim de buruieni şi de alţi dăunători. Să le udăm doar ,nu este deajuns. Cu cât suntem grădinari mai harnici cu atât grădina va fi mai luminoasă şi mai frumoasă. În grădina sufletului trebuie să pătrundem zilnic şi să nu lăsăm buruienile păcatelor să rodească deoarece după ce prind rădăcini greu mai pot fi smulse. Este foarte important să udăm grădina cu apă dătătoare de viaţă a rugăciunii. Ea ne luminează cu bucuria cea neperitoare. 

 Indiferent de cum te-ai născut ,dacă te îngrijeşti de grădina sufletului,  Dumnezeu se poate sălăjlui în ea şi astfel ea se poate lumina. Cât este de atrăgătoare o grădină înflorită cu tot felul de flori puternic parfumate şi colorate! Să începem să ne iubim viaţa şi să fim muncitori cu noi ,să nu mai lăsăm zilele să se irosească. Nu suntem veşnici cu trupul dar putem deveni veşnici cu sufletul. Mulţi sunt cei ajunşi la bătrâneţe care îşi doresc să fie la tinereţe ca să-şi trăiască viața aşa cum ar trebui. Pentru unii viaţa este scurtă şi neiertătoare ,aşa că trebuie să fim conştienţi de orice minut care trece. Cu orice minut care trece ,ne întreptăm către poarta veşniciei. Pentru adevărata fericire,  orice clipă contează. Să începem acum ,să ne înfrumuseţăm sufletul ,semănând în el seminţe roditoare. Ce comoară mare şi scumpă este pentru Dumnezeu sufletul omului! Dar noi ce  facem cu acestă grădină preţioasă? Suntem datori să ne îngrijim de suflet şi vom primi cu siguranţă fericirea cea cerească. Când eşti fericit pătrunzi tainic în suflet şi îl găseşti zâmbind. Şi îngerul Domnului zâmbeşte şi este fericit alături de tine. Aici totul este transformat în pace şi odihnă. Este locul unde te simţi minunat. Această lumină dătătoare de bucurie se transmite cu focul dragostei direct la inimă. Când eşti fericit cuvintele nu se mai rostesc , ele sunt cântate de gânduri şi purtate cu fiecare respiraţie. Când eşti fericit, braţele devin aripi şi gândurile adieri de linişte. Duhul Sfânt se coboară sub chip de porumbel şi te urmăreşte în linişte. El te călăuzeşte,te mângâie ,şi-ţi numără paşii spre veşnicie.

Ca un curcubeu înmiresmat ,florile sufletului ne luminează  înteaga viaţă. Nu trebuie să păstrăm florile doar pentru noi, ci să le dăruim şi celor de lângă noi. Un lăstar de iubire şi unul de curaj sigur se pot prinde cel mai repede. Nimeni nu are  toate florile sufletului. Unii au crinii curăţiei, unii au macii vitejiei, unii au trandafirii dragostei, unii cactuşii suferinţei şi fiecare are florile lui. Deşi oferim flori din sufletul nostru, lăstari sau bulbi,  unele s-ar putea că să se prindă ,altele să nu să prindă. Dacă este un teren arid florile se ofilesc , dispar , lăstarii nu se pot prinde, iar bulbii se usucă.Totul depinde de teren.

Fiecare zi este ca o zi de primăvară! Visele încolţesc, speranţele încolţesc şi se ridică încet ,încet ca firele de iarbă. Ce să faci în fiecare zi….? Iubeşte şi vei fi iubit, dăruieşte şi vei primi ,caută şi vei găsi ,întreabă şi vei afla, bate şi ţi se va deschide, ajută şi vei fi ajutat, luptă şi vei câștiga, încearcă şi vei răzbate, visează şi se va împlini. În orice zi să lucrezi ceva pentru sufletul tău şi cu siguranţă vei avea grădina cea mai minunată ,iar florile înflorite îţi vor dezmierada gândurile și vor forma poteci colorate în povestea ta de viață.

Apopei Roxana

Nădejdia se naște din credința cea adevărată

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

Nădejdia este virtutea care se naşte din credinţa adevărată în Dumnezeu aşa cum copacul odrăslește din rădăcina sa. În viaţa creştinului, nădejdia coexistă cu două virtuţi: credinţa şi dragostea. Sfântul Apostol Pavel spune:”și acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdia şi dragostea” (Corinteni 13.13). Există mai multe mijloace prin care se garantează nădejdia creştină: rugăciunea cea deasă, mărturisirea cea sinceră a păcatelor, citirea deasă a cuvântului lui Dumnezeu şi mai ales împărtăşirea cât mai deasă cu de-viaţă-făcătoarele Taine, cu Trupul şi Sângele Lui Hristos.
Oamenii sunt ceea ce ştim că se află în ei. În unii se află bucurie  sau durere, în unii se află nădejdie sau deznădejdie, în unii se află lumină sau întuneric. Încă de la naştere fiecare om are talanţii daţi de Dumnezeu pe care trebuie să-i îmulțească şi pe care la sfârşitul vieţii, Dumnezeu îi va cere înapoi. Ne naştem, creştem şi fiecare trebuie să dea înapoi talanţii îmulțiți. Trecutul îl ştim, prezentul îl simţim şi trăim cu amintirile trecute. Viitorul îl construim în funcţie de nevoințele pe care le avem în prezent. Nădejdia este cea care uneşte ca o punte prezentul de viitor. Ea aduce ca un binoclu evenimentele viitoare mai aproape de prezent. Fiecare om îşi pune nădejdia în ceva. Unii îşi pun nadejdia în bani  şi averi, unii îşi pun nadejdia în oameni, iar unii şi-o pun în Dumnezeu. El este cel care nu ne va dezamăgii niciodată. Nădejdia în Dumnezeu este precum spune Sfântul apostol Pavel ca o ancoră tare. Fără de nădejdie ne putem scufunda în marea acestei vieţi din cauza valurilor provocate de furtuna păcatelor  ,a suferinţelor şi a tristeţilor.Vânturile vieții adică grijile cumlite, necazurile de tot felul ne fac să ne temem, să avem mai puțină credință și îndrăzneală la Dumnezeu și ne fac să ne scufundăm în apa …disperării.Ca să nu fim înghiţiţi de valuri trebuie să aruncăm această ancoră tare şi să ne salvăm sufletele. Precum ancora păzeşte corabia că să nu se scufunde aşa şi nădejdia fereşte sufletul de înecare ,cu deosebirea că ancora se agaţă de fundul mării iar nădejdia se agaţă de porţile cele cereşti. Vorbind despre nădejdie trebuie să scoatem la lumină şi cuvintele Sfântului apostol Petru care odinioară s-a afundat în mare şi s-a speriat pentru a nu fi scufundat :”Pentru aceea încingând mijloacele cugetului vostru, treziţi-vă, nădăjduiţi desăvârşit în harul care se aduce vouă prin descoperirea lui Iisus Hristos” (Petru 1.13).Când ne scufundăm în marea vieții ,când suntem deznădăjduiți să strigăm ca Sfântul Petru ”Doamne mântuiește-mă!” El este nădejdia adevăratului creştin. Cu cât viaţa cuiva este mai curată şi mai apropiată de voia lui Dumnezeu cu atât şi nadejdia lui este mai sigură. Credinţa este temelia nădejii. Omul care nădăjduieşte în Domnul este binecuvântat.”Binecuvântat să fie omul care nădăjduieşte în Domnul şi a cărui nadejdie este Domnul, deoarece acesta va fi ca pomul sădit lângă ape, care-şi întinde rădăcinile pe lângă râu şi nu ştie când vine arşiţa; frunzele lui sunt verzi, la timp de secetă nu se teme şi nu încetează a rodi” (Ieremia 17.7)
Plugarul în nădejdia unei culturi mai bune seamănă seminţe în ogorul său,  iar tinerii cu nădejdie păşesc în viaţă. Nădejdia înaripează sufletul cu o vie dorire către Dumnezeu. Moise încrezându-se în Dumnezeu a despicat în două Marea Roşie (Ies.24.21); iar prorocul Ilie a făcut să cadă ploaie după o secetă de trei ani şi şase luni.
Rostind cuvântul nădejdie ,trebuie să ne amintim de evanghelia slăbănogului de la Vitezda care de 38 de ani aștepta mişcarea apei pentru a se vindeca. Şi până la urmă aşa a fost. Domnul l-a vindecat văzând credinţa şi nadejdia lui. Un exemplu al nădejdii sunt locuitorii cetăţii Ninive care deşi fuseseră anunţaţi că cetatea lor va fi distrusă, ei nu au deznădăjduit, ci s-au întors din căile lor rele, au postit şi s-au rugat Domnului, iar El văzând pocăinţa lor i-a iertat. Deznădejdia este pierdearea încrederii în Dumnezeu, reprezentând unul dintre păcatele împotriva Duhului Sfânt. Omul poate ajunge la deznădejdie din cauza păcatelor şi atunci când crede că nu mai are nici un rost pe pământ. Unii oameni cred că păcatele lor sunt cele mai grele şi că Dumnezeu nu-i va ierta niciodată. De aceea unii refuză să se mai întoarcă pe calea cea bună , se îndepărtează de duhovnic şi de biserică.
 Trebuie să ştim că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi că el ne aşteaptă ca pe fiul risipitor şi ca pe oaia cea pierdută. El are milostivire faţă de mulţimea păcatelor noastre.”Dumnezeu este Cel ce îndreptează” (Români 8.33)   Dumnezeu se întreabă” oare cei care cad nu se mai scoală şi cei care rătăcesc drumul nu se mai întorc?”(Ieremia 8.4). Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că ”pe cel care a căzut în păcat, deznădejdia nu-l lasă să se ridice” iar Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ spune că “deznădejdia este moartea duhovnicească”. Prin nădejdie şi muncă omul poate lupta împotriva deznădejdii. Este important să ne ocupăm timpul într-un mod cât mai folositor atât pentru noi cât şi pentru cei de lângă noi. Putem picta, croşta, scrie, cânta, putem vizita pe cineva drag etc.. Oricât ar dura viața noastră să nu deznădăjduim. Nădăjduind în Domnul şi cunoscând marea lui iubire faţă de oameni , să ne îndepărtăm de tot răul, de toate păcatele noastre şi să mergem pe calea cea dreapta a virtuţiilor. 

Apopei Roxana

Când suntem mușcați de șerpii cei veninoși să privim la Hristos

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

    Câți dintre noi creștinii nu suferim cu greu veninul cel pricinuit din cauza semenilor noștrii? Mulți dintre oameni se comportă ca niște șerpi vicleni și veninoși mușcând și vătămând pe cei din jur. Fiind mușcați și tulburați de veninul șerpilor care ne-au făcut rău nu trebuie să ne gândim să ne răzbunăm ci mai degrabă să facem ca cei din vechime care erau mușcați de șerpii cei din pustie. Cei mușcați din vechime își îndreptau privirea către un șarpe de aramă ridicat de Moise pe un par de lemn. Acel șarpe de aramă a fost ridicat de Moise la porunca lui Dumnezeu pentru ca toți cei mușcați de șerpi să nu moară. Cei care priveau la el din orice parte a taberei nu mureau ci se vindecau.
Șarpele de aramă nu era doar simbolul Sfintei Cruci ci simbolul celui răstignit pe ea , a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, doctorul sufletelor noastre. Ori de câte ori suntem mușcați sufletește sau trupește de șerpii cei veninoși trebuie să ne îndreptăm privirea la Iisus. Lui trebuie să-I spunem toate durerile ascunse și să-I spunem toate amărăciunile noastre. Lui trebuie să-I arătăm toate rănile sufletului și ale trupului. La Iisus se ajunge prin rugăciune. Când suntem într-o biserică să ne adunăm mintea din risipire și în fața icoanei Mântuitorului să-L rugăm din tot sufletul să ne vindece. El este cel care ne poate ajuta cu adevărat căci El a zis:”cereți și vi se va da”(Matei 7.7). Să cerem cu încredere ca să primim ce ne dorim.
Nu se poate ca cineva care îngenunchiază în fața Sfintei Cruci sau în fața Mântuitorului sau în fața Maicii Sale și se roagă  cu toată convingerea cerând ajutor  în necazurile lui, să nu primească ajutorul cerut ,sau măcar o lumină, un gând izvorator, sau o mângâiere. El ne cheamă  zicându-ne tuturor “:veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”. Cel ce crede în Hristos cel înălțat pe Cruce, prin răstignire și înălțat întru slavă la ceruri dupa Înviere, primește viața veșnică. Mântuitorul ne arată acest adevăr spunând că: ”precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalte Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”Dupa care imediat continuă:”căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea , ci să se mântuiasca prin El.”
Cuvintele Mântuitorului:”pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viața veșnică” ne ajută să înțelegem că atunci când noi credem în Iisus Hristos primim putere prin iubirea lui jertfelnică, ca să biruim ispitele, să biruim lucrarea diavolească ,să biruim păcatul, să biruim răutatea din jurul nostru și   să primim în loc pacea, lumina și iubirea Învierii.
Când suntem încercati de ispite, de răutatea altor oameni, de boli ,de necazuri ori dacă am ajuns la deznădejdie să încercăm să ne adăpostim într-o biserică, să zicem cât mai des rugăciunea Tatăl Nostru și să facem Semnul Sfintei Cruci. Să nu uităm că în inimile noastre lucreaza puterea Duhului Sfânt încă de la  botez ,însă noi trebuie să trezim puterea Duhului Sfat prin rugăciune și fapte bune. Așadar indiferent prin ce ispită , sau prin ce greutate mare trecem trebuie să ne gândim la Iisus Hristos și să spunem cu toată inima:”Doamne ajută-ne că pierim! Doamne scapă-ne, Doamne fii cu noi” iar El ne va ajuta să vedem cât de aproape este de noi.
Iubirea aceasta a lui Dumnezeu, care Îl trimite pe unicul lui Fiu într-o lume bolnavă de păcat, de ură și de răutate pentru a o vindeca de păcat și de moarte este o iubire mântuitoare și făcătoare de viață.

Răul devine puternic acolo unde Dumnezeu este minimalizat sau dispare. Toate conflictele umane, răutatea și imperfecțiunile sunt rezultatul vieții celor care nu au deschidere către Dumnezeu, care nu se gândesc decât la ei și la propriile lor interese. Când uităm de Dumnezeu , atunci înseamnă că nu Îl mai păstrăm în cămara sufletului nostru.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne învețe cum să trăim și cum să ne comportăm cu semenii noștrii . Fie ca Dumnezeu să ne lumineze ca să facem bine celor care ne fac rău și să-i iubim pe cei care ne urăsc.

Apopei Roxana

Rugăciune către Maica Domnului

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.”(Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

DESPRE YOGA ŞI REÎNCARNARE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI 

Moto: „Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor“ (1 Timotei 4:1-2).

                                                                                                                                                                                    Preot  Ioan

           

                            CREŞTINISM    şi   YOGA 

      ÎN TOTALĂ CONTRADICŢIE UNA CU ALTA!!!

 

                         Iubiţi credincioşi,

Începând cu secolul al XVIII-lea, în ţările creştine au pătruns idei şi practici religioase aparţinând hinduismului, budismului etc., pe fondul lipsei de cunoaştere a învăţăturii de credinţă creştină şi al unei vieţi religioase trăite mai puţin intens.

Yoga înseamnă suprimarea stărilor de conştiinţa

Yoga este un sistem de tehnici ascetice şi metode de meditaţie bazate pe filozofia hindusă, care încearcă să ofere calea pentru eliberarea sufletului (ATMAN) din succesiunea reîncarnărilor, unirea sufletelor individuale cu sufletul universal (BRAHMAN) şi atingerea stării de conştiinţa absolută prin disciplină fizică şi mentală. Primele referiri la practicile Yoga apar în Vede şi in Upanişade, care amintesc despre asceţi deţinători ai unor tehnici prin care pot deveni invizibili, pot zbura prin aer etc.

Exerciţiile yoga necesită îndeplinirea anumitor condiţii: rostirea unei mantre (formulă considerată a avea forţă magică), aşezarea corpului în poziţie asana (pentru obţinerea controlului total asupra corpului) şi controlul deplin asupra respiraţiei (pranayama). Prin disciplină desăvârşită a minţii, corpului şi respiraţiei, yoghinul atinge o stare de detaşare de lumea înconjurătoare şi intră într-o stare de transă.

Tehnicile yoga au fost preluate de către budism încă de la apariţia acestuia şi completate cu concepţia despre nirvana - starea de fericire deplină la care ajunge sufletul celui eliberat.

Alături de Yoga Magică, care susţine că se poate ajunge la eliberare numai prin forţe proprii, există şi Yoga Mistică, care susţine ideea unei divinitaţi, numită Isvara (literal Domn). Această divinitate nu are aceeaşi semnificaţie cu Dumnezeu, creatorul cerului şi al pământului, acest Isvara putând veni în ajutorul celui care vrea să se elibereze prin yoga.

v   Pentru creştini, mântuirea este posibilă numai cu ajutorul Mântuitorului Hristos, iar nu prin forţele proprii sau pe un drum propriu, aşa cum afirmă yoga. Iisus Hristos a spus: „Fără Mine nimic nu puteţi face“ (Ioan 15:5).

v    Cunoaşterea autentică înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu: „şi aceasta este viaţa veşnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis“ (Ioan 17:3), iar nu cunoaşterea de sine sau stăpânirea unei tehnici pe care o propune yoga.

v    Pentru creştini, asceza este un mijloc pentru eliberarea de patimi şi de influenţa duhurilor rele, iar nu un mijloc de anulare a propriei conştiinţe şi a personalităţii cum propune yoga.

v   Sfântul Apostol Pavel spune că: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri“(Efeseni 6:12). În schimb, yoga susţine că omul trebuie să lupte împotriva stărilor de conştiinţă.

v    Pentru creştini nu există reîncarnare, după moarte vine judecata particulară, iar la sfârşitul lumii, Judecata de Apoi (Luca 16: 19-31; Luca 23: 42-43; Matei 25: 31-46).

v    Practicile Tantra-Yoga, care propun atingerea stării de eliberare prin sexualitate lipsită în mod voluntar de anumite limite, pun în opoziţie radicală creştinismul şi yoga.

Din dorinţa de a vă arăta unde şi cum se poate greşi, dar mai ales unde se poate ajunge, vă avertizăm că, prin apropierea de practicile sau de religiile orientale, riscăm o sinucidere spirituală şi precizăm din capul locului că, Yoga şi reîncarnarea se situează intr-o clară opoziţie cu învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe, şi deci, cu întreg creştinismul.

Yoga câştigă foarte multă încredere la cei care au ceva carte, dar, care duc lipsă de credinţă. Această Yoga inspiră omului încredere în forţele sale proprii, şi-l face să fie foarte mândru de sine. Se spune că Yoga este un sistem filozofic tradiţional, şi se bate monedă pe faptul că nu este o religie. Mulţi spun că, practică numai Hata Yoga (Yoga fizică), fără să facă meditaţie. Dar este o rătăcire, pentru că Yoga fizică este nulă fără mental, pentru că trebuie făcute concentrări pe anumiţi centri de forţă. Deci, nici aşa-zisa Yoga-medicală nu este de la Dumnezeu, ci tot de la ucigaşul de oameni - diavolul, pentru că, acele „exerciţii“ se fac antrenând şi„psihicul“ şi „autosugestia“ - DECI, TOT FĂRĂ HRISTOS!!!

Omul are libertatea să ajungă în comuniune cu cine vrea:sau cu Creatorul, prin împlinirea poruncilor Evanghelice, sau cu Lucifer, prin meditaţii transcedentale, Yoga sau alte practici păgâne.

Dar atenţie!!! ÎN TIMPUL ACESTEI PRACTICI YOGA, NI SE ATROFIAZĂ SIMŢUL  SACRU CU CARE NE-A ÎNZESTRAT DUM­NEZEU, ŞI NI SE ÎMPIETREŞTE INIMA DATORITĂ ÎNCREDERII TRUFAŞE ÎN NOI! Yoga este o practică ce îndreaptă atenţia mai întâi asupra trupului, prin Hata-Yoga, şi apoi asupra minţii, prin Jnana, Raja, Krya sau alte nivele pe care practicanţii de Yoga le consideră superioare primului.Yoga este o mare capcană, fiindcă practicanţii se închină inconştient diavolului. Vai de cei ce s-au rătăcit mergând la Yoga, căci, Yoga pretinde că poate oferi automântuirea.Această „cale“ - Yoga - este pseudo-spirituală (fals-spirituală)şi practicantul, pretinzând că lucrează cu ajutorul unor energii, se află de fapt sub influenţa diavolului:

v   Amintim aici artele marţiale (karate, aikido, judo etc.)care nu înfrumuseţează sufletele practicanţilor ci le schilodesc, făcând din ele nişte fiinţe fără omenie.

v   Menţionăm şi „Meditaţia transcedentală“, „Zen“,„Antrenamentul autogen“ care au scopul lărgirii conştiinţei şi al depersonalizării până la îndobitocire.

v   Amintim aici „Exerciţiile de autocontrol“ care duc la dezechilibre iremediabile, făcând din oameni, neoameni şi care pe mulţi i-au dus la nebunie.

Deci, fascinaţia Yoga apare când este vorba de energii create. Ştiind că, tot ceea ce este creat este imperfect, şi că prin această energie imperfectă nu ne putem desăvârşi, de ce să nu ne folosim de ENERGIA NECREATĂ ŞI PERFECTĂ  A  DUHULUI  SFÂNT-DUMNEZEU, care este nelipsită totdeauna la săvârşirea Sfintelor Taine: Botez, Mirungere, Cununie, Spovedanie...

Yoghinii folosesc numele lui Iisus ca mantră (ca pe un cuvânt magic), dar nu-L mărturisesc ca noi din suflet„DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL LUI DUMNEZEU, MÂNTUIEŞTE-MĂ PE MINE PĂCĂTOSUL (PĂCĂ­TOASA)!“. în meditaţiile lor încep cu „Eu sunt“, şi aceasta-i o mare dovadă că nu sunt creştine. În toată Biblia niciun om nu face vreo afirmaţie „Eu sunt”, pentru ca aşa vorbeşte numai Dumnezeu în Sfânta Evanghelie de la Ioan: „Eu sunt lumina lumii“ (Ioan 9:5), „Eu sunt Păstorul cel Bun“ (Ioan 10:11), „Eu sunt pâinea vieţii“ (Ioan 6:48), „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14:6).

Yoghinii au sufletul amorţit de tehnici şi meditaţii: fără rugăciune, fără cruce, fără smerenie, fără pocăinţă pentru faptele rele, fără cele două Sfinte Taine, SPOVEDANIA ŞI ÎMPĂRTĂŞANIA.

Da, este adevărat că yoghinul care se concentrează şi face anumite respiraţii (Pranayama), acumulează hrană (adică energie) şi poate să stea gol pe un bloc de gheaţă fără să sufere. Dar, şi Sfântul Serafim de Sarov stătea pe gheaţă fără să sufere. Însă, atenţie la diferenţă: yoghinul topeşte gheaţa pe care stă gol, iar Sfântul Serafim nu o topea. Deci, este vorba de energii diferite: yoghinul foloseşte energia drăcească şi Sfântul Serafim folosea energia Sfântului Duh.

Altă dovadă este neputrezirea şi mirosul plăcut cu care Dumnezeu cinsteşte moaştele sfinţilor ortodocşi. Aceste moaşte sfinte „vorbesc” tocmai despre Dumnezeul pe care L-au slujit, pe când la yoghini nu am văzut, nici nu am auzit să aibă moaşte sfinte. Apoi, yoghinii folosesc tehnici de captare a energiei, pe când creştinul se roagă lui Dumnezeu
sa-l mântuiască.

Concluzia este clară: orice tehnică spirituală, fără credinţă în Dumnezeu e magie. Din acest punct de vedere, Yoga, budismul, taoismul etc. sunt magii albe sau negre, dar tot magii sunt. Nu sunt mistici orientale, ci practici mistice. Diferenţa dintre o tehnică spirituală şi o rugăciune se aseamănă cu diferenţa dintre o mumie egipteană şi moaştele unui sfânt. Deşi nu se consideră o religie, totuşi, Yoga atacă toate învăţăturile Sfintei Biserici Ortodoxe.

Iată ce afirmă yoghinii în mod totalmente greşit:

1. - Iisus Hristos nu a fost Dumnezeu, ci un mare iniţiat.

Răspuns: „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem“ (Ioan 10:30; 17:11); „Ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl“ (Ioan 10:38).

2. - Iisus Hristos nu a înviat şi nu este Mântuitorul lumii.Răspuns: „Eu sunt învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi“ (Matei 28:16-20; Luca 24,13-31).„Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut“ (Luca 19:10).

3. - Nu există rai şi iad.

Răspuns: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai“ (Luca 23:43) „iar chinuirea la care sunt supuşi necredincioşii şi păcătoşii se numeşte iad“ (Luca 16:22).

4. - Nu există judecată.

Răspuns: „Rânduit este o dată oamenilor să moară, iar după aceea judecata“ (Evrei 9:27).

În toată Biblia nu se întâlneşte nici măcar o dată cuvântul Yoga, deşi yoghinii afirmă că la venirea lui Iisus Hristos pe pământ era deja cunoscută această practică. Sunt relevante în acest sens cuvintele Mântuitorului, care nu a zis:„Practicaţi Yoga, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!”, ci dimpotrivă, „POCĂIŢI-VĂ, CĂCI S-A APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR” (Matei 4:17).

Iubiţi credincioşi,

După  toate aceste argumente teologice foarte convingătoare, iată  acum încă  o dovadă  de necontestat a rătăcirii spirituale, pe care o provoacă  practica yoga: în staţiunea Vidra din judeţul Vâlcea încă  300 de tineri sunt pregătiţi să  se înroleze în armata diavolului condusă de Gregorian Bivolaru.

Yoga. Gregorian Bivolaru. Urinoterapie. Sex în grup. Uleiuri afrodiziace. Organizaţie de tip paramilitar. Obsedaţi sexual.Ritualuri. Orgii. Oameni care şi-au părăsit familiile. Oameni care idolatrizează  un pământean. Grig racolează  noi tineri. Trei sute de oameni se pregătesc pentru a fi înrolaţi în armata DIAVOLULUI. Semnele APOCALIPSEI.

(Imaginea şi textul de mai sus şi cel de jos sunt preluate din ziarul Gazeta de sud, 19 iunie, 2002).

Gregorian Bivolaru le spune adepţilor MISA că el este Dumnezeu

         Ceea ce au sesizat părinţii la poliţie este perfect adevărat. Adepţii MISA sunt obligaşi să creadă tot ce le spune Bivolaru. Iată un fragment din cursul de yoga susţinut de Gregorian Bivolaru: „Sunt Brahman cel veşnic şi atotpătrunzător. Nici virtutea, nici păcatul nu mă pot atinge. Nici plăcerea, nici durerea nu mă pot afecta. Nici plăcerile, nici neplăcerile nu mă pot tenta. Sunt existenţa - cunoaşterea, beatitudinea absolută. Nu am nici prieteni, nici duşmani. Nu am nici părinţi, nici rude. Nu am nici casă, nici ţară. Sunt ceea ce sunt. Sunt ceea ce sunt, sunt nenăscut, sunt nemuritor, exist dintotdeauna. Sunt pretutindeni, nu mi-e frică de moarte nici de critici. Sunt Shiva, plin de cunoaştere şi beatitudine. Brahman sau Cel veşnic este mult mai dulce ca mierea, dulceaţa, zahărul candel, rasagulla sau ladalu“. Acum înţelegeţi şi dumnea­voastră de ce copiii care sunt ademeniţi în această grupare îşi abandonează familia, neamurile şi chiar propria fiinţă, oferindu-se lui Bivolaru în semn de recunoştinţă şi jertfă. Mulţi dintre dumneavoastră nu-şi pot explica de ce aceşti tineri nu-l abandonează sau cum de cred orbeşte în acest obsedat sexual şi infractor. Pentru că acestor tineri li se spală creierul prin diverse practici şi devin fana­tici. De fapt, trăiesc după o religie concepută şi răspândită de Gregorian Bivolaru, iar el, Guru - Grig - este perceput ca Dumnezeul lor.

Obsedatul sexual Grig se consideră întemeietorul

unei noi religii

         Prezentăm principalele puncte ale acestei religii sinucigaşe. „Defectele umane ale gurului nu trebuie să conteze atunci când există deschidere psihică, o încredere şi abandonare în EL. Prin graţia gurului, totul poate fi obţinut. De aceea, Guru trebuie servit prin faptă sau prin consacrarea faptei, altfel nu poate fi nimic obţinut. Iată câteva din perceptele care definesc îndatoririle discipolului faţă de Guru: 

NU FII NE­RESPECTUOS FAŢĂ DE ÎNVĂŢĂTORUL TĂU; FĂ DOVADA DEVO­ŢIUNII FAŢĂ DE EL, OFE­RINDU-I TOT CEEA CE DOREŞTE SAU TOT CEEA CE ESTE PREŢIOS, CHIAR FIINŢA SAU LUCRUL PE CARE-L IUBEŞTI CEL MAI MULT; NU CĂLCA NICIODATĂ UMBRA ÎNVĂ­ŢĂ­TORULUI; ESTE O GREŞALĂ CARE SE ECHIVALEAZĂ CU DISTRU­GEREA UNUI TEMPLU; ORICARE AR FI LUCRUL PE CARE ŢI-L CERE,
FĂ-L; TREBUIE SĂ ACŢIONEZI FAŢĂ DE CEEA CE APARŢINE ÎNVĂŢĂ­TORULUI TĂU CA ŞI CÂND AR FI VORBA DESPRE VIAŢA TA; TREBUIE ÎNTOTDEAUNA SĂ VEZI PER­FECŢIUNEA ÎNVĂŢĂTO­RULUI TĂU, FĂRĂ A-I GĂSI NICI CEL MAI MIC CUSUR“.

Mii de familii distruse

         Acum, după ce aţi citit aceste precepte, înţelegeţi de ce membrii MISA

 devin sclavii acestui infractor, ajungând până acolo încât i se dăruiesc întru totul. Tinerii sunt cel mai uşor de atras, întrucât Yoga în sine naşte preocupări în rândul lor. Odată ajunşi aici, nu prea mai există cale de întors. Am reuşit să luăm legătura cu câteva dintre familiile distruse de Grig. Vom respecta înţelegerea cu aceştia de a nu le publica numele. „Dom­nule, de trei ani încercăm să ne recuperăm fata pe care a nenorocit-o es­crocul ăsta. De doi ani n-am mai văzut-o, nu mai ştim nimic de ea, nu mai ştim mai trăieşte, nu mai trăieşte. Ne-am dus peste tot: la parlament, la poliţie. Sunt mulţi părinţi în situaţia mea. Eu cunosc încă 60 de familii. Nu vă putem spune nici numele, că ne e teamă că află nenorocitul şi face ceva la copii. Viaţa noastră s-a schimbat, nu mai avem linişte şi parcă şi noi am început să nu mai gândim. Ultima dată când am întâlnit-o a fost în iulie, în urmă cu doi ani. Stăteam de vorbă cu ea, plângeam, o imploram să vină acasă şi parcă vorbeam cu zidurile, parcă era de gheaţă. Privea prin mine şi nu zicea nimic. M-a ascultat câteva minute şi a plecat. Am zbierat de durere, dar nici măcar n-a întors capul şi era un copil atât de bun. Eram o familie fericită,  dar s-a ales praful de noi“. Şi în situaţia acelui părinte distrus sunt cu siguranţă mii de alţi părinţi. Gregorian Bivolaru a nenorocit mii de familii. Şi acum sunt unii părinţi care îşi caută copiii şi care mai speră să-i recupereze. După ce au pătruns în această grupare, tinerii au fost educaţi să-şi abandoneze familia, să-şi abandoneze iubiţii, să-şi abandoneze rudele, să-şi abandoneze propria identitate. Am stat de vorbă cu părinţi distruşi, care au făcut tot ce era posibil şi imposibil, fie şi numai pentru
a-i mai revedea o singură dată pe cei cărora le-au dat viaţă. În multe astfel de cazuri acest lucru nu a fost cu putinţă, asta pentru că infractorul Gregorian Bivolaru s-a autointitulat profesor de yoga şi, folosind în scopuri interzise unele tehnici Yoga, dar şi stimulente, afrodiziace, substanţe halucinogene, a transformat aproximativ 5.000 de tineri în sclavii săi. Toate aceste date pe care vi le-am prezentat sunt doar vârful aisbergului.

                                  În concluzie:

Dacă yoghinii despart pe credincioşi de Biserică, poate să fie aceasta de la Dumnezeu? Categoric nu! Căci dragostea lui Dumnezeu uneşte (2 Corinteni 5:14). Chiar Hristos se ruga Tatălui: „ca toţi să fie una” (Ioan 17:21). Orice minune pe care au făcut-o Sfinţii vreodată au făcut-o numai cu numele lui Hristos, cu Sfânta Cruce, dar mai ales prin rugăciune, cu lacrimi, cu smerenie şi nicidecum cu meditaţii yoghine.

       

          Reîncarnarea nu este o învăţătură creştină

Reîncarnarea este concepţia potrivit căreia după moarte sufletul se întoarce la viaţa pământească pentru a face fapte bune şi pentru a atinge perfecţiunea. Astfel, pentru a atinge perfecţiunea, sufletul are nevoie de mai multe reîncarnări care pot avea loc imediat după moarte sau la mult timp după aceasta.

Această învăţătură este prezentă, în special, în hinduism şi budism. Potrivit hinduismului, legea reîncarnărilor(samsara), nu este specifică doar oamenilor, ci este valabilă şi entităţilor superioare (zeităţi) şi celor inferioare (animale, plante, minerale), iar sufletele se pot reîncarna fie în făpturi superioare, fie în făpturi inferioare. Sufletele reîncarnate în zeităţi sau în fiinţe inferioare rămân în starea respectivă până când primesc răsplata pentru faptele bune săvârşite sau până când îşi ispăşesc păcatele, apoi reintră în succesiunea fără de sfârşit a reîncarnărilor.

Potrivit învăţăturii budiste, prin asceză şi meditaţie se poate ieşi din succesiunea reîncarnărilor pentru a intra în starea de nirvana, în care încetează dorinţa de viaţă şi lanţul reîncarnărilor.

Unii creştini sunt tentaţi să accepte această concepţie asupra vieţii, fără a se informa suficient dacă aceasta are vreo legătură cu învăţătura creştină. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie conţin învăţăturile lăsate de Mântuitorul Hristos şi în ele găsim ceea ce ne este necesar mântuirii sufletului, căci acesta este scopul vieţii creştinului pe pământ. Învăţătura relevată de Dumnezeu arată clar că sufletele nu se reîncarnează, deoarece este rânduit ca după moarte: trupul să se întoarcă în pământ cum a fost iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care L-a dat (Eccleziast 12:7).

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, arată că îndată după deces urmează judecata particulară, la care participă doar sufletul: este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata. De asemenea, la sfârşitul veacurilor, fiecare suflet se va întoarce în trupul care l-a susţinut (Ioan 5:28-29), apoi va urma Judecata Universală(Ioan 11:24).

Ştim că în anul 553 d.Hr., cel de al V-lea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol a anatemizat reîncarnarea susţinând că avem o singură viaţă pentru a ne curăţa de păcate prin Taina Sfintei Spovedanii şi a reveni la starea de dinainte de păcatul originar.

Dacă ar exista reîncarnarea apare ilogicul: primul de unde s-a luat? După teorie tot ce vedem pasăre, firicel de iarbă, animal, om au fost toate create odată în numărul care îl vedem acum, altfel din ce s-a reîncarnat???

v   Feriţi-vă cu toată puterea de a crede aceste nebunii şi rătăciri ale reîncarnării şi mutarea sufletelor în alte trupuri, căci aceste afirmaţii sunt cu totul demonice, nebune şi rătăciri de la adevăr.

v   Iată ce zice dumnezeiescul Iov: Tot trupul va muri deodată şi tot pământul în pământ va merge de unde s-a zidit(Iov 34:15). Apoi dacă adevărul este acesta, că noi cei zidiţi din pământ după moarte, în pământ mergem şi nu în alte trupuri, de unde au luat oamenii cei fără de minte şi înşelaţi de diavol, că sufletul omului după moarte intră în alte trupuri până ce se va curăţi ca să intre în Nirvana (raiul păgânilor şi rătăciţilor de la adevăr: budişti şi hinduişti)? Care religie este mai veche şi mai adevărată decât a patriarhilor, a lui Adam, a lui Set, a lui Noe, a lui Avraam, care au fost sfinţi văzători ai Dumnezeului Cel adevărat, Care a făcut cerul şi pământul şi pe om şi toate cele văzute şi nevăzute?

Dacă acceptăm reîncarnarea, această nebunie, eliminăm învierea, căci dacă sufletul nostru după moarte poate să treacă prin mai multe trupuri de oameni, dobitoace sau plante, în ziua învierii în care trup va rămâne???

     Bibliografie: Creştinism si Yoga - Părintele Serafim Rose; Manual 

cititi mai multe aici....

http://babylenutapentrusuflet.blogspot.ro/2013/01/ratacirea-de-crede-in-reincarnare.html

DESPRE BISERICĂ

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

                                               DESPRE BISERICĂ

 Care este articolul IX din Simbolul Credinţei? Acest articol este: „Şi într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”.

                                        Ce ne învaţă acest articol?

 Acest articol ne învaţă să credem în Sf. Biserică, pe care ne-o înfăţişează ca fiind una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

                                        De ce să credem şi în Biserică?

 Nu ne este de ajuns credinţa în cele trei persoane ale Sfintei Treimi? Credem şi în Biserică, fiindcă ea este, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „Trupul lui Hristos si plinirea Celui ce plineşte toate în toţi” (Efes. 1, 23), având deci într-însă pe Hristos şi pe Duhul Sfânt, cu misiunea de a continua însăşi lucrarea lui Hristos în lume (Matei 28, 19- 20; Marcu 16, 15-16; Marcu 10, 45), propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, împărtăşind harul dumnezeiesc şi conducând spre mântuire pe cei care îi aparţin.

                                                        Ce este Biserica?

 a) Ca aşezământ sfânt, Biserica este comuniunea şi comunitatea sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu, întemeiată de Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, plină de viaţă şi lucrarea Duhului Sfânt, spre sfinţirea şi mântuirea oamenilor;
 b) Biserica este acel locaş sfânt, public al creştinilor, ale cărui începuturi le avem chiar de la Mântuitorul (foişorul de sus, în care a avut loc Cina cea de Taină, Luca 22, 12 şi urm.) şi Sfinţii Săi Apostoli (Fapte 1, 13-14; 2, 1; 10, 9; 20, 7-8), în care este preamărit Dumnezeu, săvârşindu-se Sfânta Liturghie, precum şi toate Tainele, slujbele, rugăciunile cultului public, şi multe dintre ierurgii, şi în care adunându-se credincioşii pentru slăvirea lui Dumnezeu, se fac părtaşi de adevărurile şi darurile mântuirii ce li se mijlocesc de episcopul şi preoţii Bisericii. Biserica creştină ca lăcaş de cult implică cu necesitate locul prea sfânt în care Se jertfeşte în continuare, dar nesângereos, Hristos pentru mântuirea noastră (Sfânta Euharistie) prin lucrarea Duhului Sfânt, prezent în Biserică, dar Care coboară şi de sus la invocarea episcopului sau preotului în Tainele Bisericii. Termenul de biserică - lăcaş de închinare implică în mod necesar pe cel de Biserică ca asezământ şi instituţie sfântă pentru mântuirea noastră, adică pe cel de comunitate sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu. Şi acestea două, la rândul lor, implică prezenţa şi lucrarea lui Hristos în Biserică.
 Căci, la fel cu Sfântul Apostol Pavel, şi creştinii de astăzi, când rostesc în diferitele lor limbi cuvântul biserică, subînteleg prezenţa şi lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos în ea, fie că vorbesc de locaşul bisericesc în care se adună comunitatea locală a celor de aceeaşi credinţă, fie de largă şi continuă comunitate bisericească.
 Hristos este prezent în comunitatea bisericească, în Biserica care este trup al Său, pentru că Se aduce jertfă în locaşurile bisericeşti şi Se împărtăşeşte în ele, prin Trupul şi Sângele Său jertfite (Sf. Euharistie) şi prin harul tuturor Tainelor, membrilor comunităţii din fiecare locaş.

                                                    Cine face parte din Biserică?

 Din Biserică fac parte toţi cei uniţi prin aceeaşi credinţă în Hristos, care se împărtăşesc din aceleaşi Sf. Taine şi care sunt împărţiţi în cler şi popor. Ea cuprinde de asemenea şi pe fiinţele spirituale netrupeşti, înzestrate cu minte şi libertate şi care sunt nevăzute, adică pe sfinţii îngeri, precum şi pe toţi drepţii adormiţi în Domnul. .

                                            Când a întemeiat Mântuitorul Biserica Sa?

 Mântuitorul a întemeiat Biserica prin însăşi jertfa Sa pe Cruce (Fapte 20, 28) şi Învierea din morţi, şi a făcut-o văzută ca o comuniune şi comunitate concretă sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu în a cincizecea zi după Înviere, la Cincizecime sau Rusalii, când Apostolilor, investiţi acum, în mod distinct, cu toată puterea Duhului Sfânt (Fapte 2, 1-4), li s-au adăugat toţi cei care, „simţindu-se pătrunşi la inimă de puterea Duhului la predica Apostolilor s-au convertit şi s-au botezat, primind darul Sfântului Duh. Şi aceştia au fost ca la trei mii de suflete, stăruind „în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 37, 38, 41, 42). Din ziua Cincizecimii Biserica apare, deci, ca o comunitate de credincioşi organizată cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu. Desigur, o Biserică în înţeles larg, ca o comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, a existat şi în Vechiul Testament.

                      Cum înfăţişează Descoperirea dumnezeiască legatura dintre Hristos şi Biserica Sa?

 Descoperirea dumnezeiască ne arată că Mântuitorul este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui, cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „... şi L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1, 22-23); „Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, Întâiul-Născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea.
 Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Col. 1, 18-20).
 Acelaşi Apostol al Neamurilor, adresându-se romanilor şi corintenilor,  prezintă Biserica în calitatea ei de comunitate concretă de credincioşi, organizată ierarhic, prin imaginea unui trup cu multe mădulare, fiecare dintre acestea avându-şi vocaţia şi lucrarea proprie: „Precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora, şi avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat...” (Rom. 12, 4-6). În Biserică, credincioşii formează un singur trup, subliniază Sfântul Apostol Pavel: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Cor. 12, 27), „pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe” (I Cor. 12, 12-13). „Mădularele trebuie să se îngrijească deopotrivă unele de altele” (I Cor. 12, 25). Sf. Tradiţie susţine şi ea de la început ca Hristos e capul Bisericii, iar aceasta, trupul Lui.


                             Ce înseamnă cuvintele „Trupul lui Hristos” sau „Trupul Domnului”?

„Trupul lui Hristos” sau „Trupul Domnului”, căruia Sf. Părinţi îi spun şi „Trupul tainic al Domnului”, este semnul văzut al mântuirii noastre, adică al întrupării Fiului lui Dumnezeu. Biserica a luat naştere prin întruparea lui Hristos. Având pe Hristos, adică pe Dumnezeu drept cap, Biserica nu poate garanta şi înfăptui mântuirea oamenilor, decât dacă este cu adevărat trupul lui Hristos.
 Biserica e dumnezeiască şi omenească, asemenea lui Iisus Hristos, Care a fost Dumnezeu şi om. De aceea, ea este o prelungire tainică a întrupării Domnului, ea conţine viaţa Mântuitorului. Hristos S-a răstignit pentru noi cu trupul, pentru că prin învierea în veac „să ridice steagul” (Isaia 5, 26), pentru sfinţii şi credincioşii Săi, fie la iudei, fie la păgâni, într-un singur trup al Bisericii Sale215.

.                                     Cum prelungeşte Biserica întruparea Mântuitorului?

 Biserica prelungeşte întruparea Mântuitorului prin neîntrerupta prezenţă a lui Hristos în sânul ei şi prin lucrarea Sf. Duh în mădularele ei (Ioan 14, 16). În calitatea lui de cap nevăzut al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos conduce Biserica, iar Duhul Sfânt, ca „Domnul de viaţă făcătorul, o însufleţeşte. Asemenea Mântuitorului, Cel în două firi, Biserica, în calitatea ei de comuniune şi comunitate a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, are o constituţie teandrică, adică divino-umană.
Este văzută ca comunitate concretă de credincioşi, dar nevăzută.
Nevăzută este comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt care însufleţeşte Biserica, începând de la Cincizecime, adică plenitudinea harului dumnezeiesc care este în ea, împărtăşindu-se prin Sfintele Taine. Sf. Apostol Pavel scrie efesenilor: „Silindu-vă a păzi unitatea Duhului întru legătura Păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre” (Efes. 4, 3-4).
 Fericitul Augustin spune: «Ceea ce este sufletul pentru trupul omului, aceasta este Duhul Sfânt pentru trupul lui Hristos, care este Biserica. Sf. Duh lucrează în toată Biserica, aşa cum lucrează sufletul în toate mădularele unui singur trup»

                            Cum ne facem membri ai Trupului tainic al Domnului, adică ai Bisericii?

 Devenim membri ai Bisericii prin harul Sf. Taine, îndeosebi prin Sf. Botez, Taina Mirungerii şi Sf. Împărtăşanie. Prin Sf. Botez devenim făpturi noi în Hristos şi mădulare ale Bisericii, murind şi înviind în chip tainic cu Hristos. Prin Taina Mirungerii, nou-botezatul primeşte mulţime de daruri pentru întărirea şi creşterea în viaţa cea nouă primită la Botez, iar prin Sfânta Împărtăşanie se realizează deplina încorporare a omului în Hristos şi unirea cu El începută în Taina Botezului şi întărită în Taina Mirungerii, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce mănâncă trupul. Meu şi bea sângele Meu întru Mine petrece şi Eu întru el” (Ioan 6, 56). Tâlcuind aceste cuvinte, Sf. Chiril al Alexandriei spune: «Primind în noi Trupul, trupeşte şi duhovniceşte, pe Fiul cel după fire şi adevărat, unit după fiinţă cu Tatăl... am primit mărirea de a ne face părtaşi şi de a ne împărtăşi cu firea cea mai presus de toate
 vrei să înţelegi trupul lui Hristos ascultă pe Apostol, care zice credincioşilor: „voi însă sunteşi trupul şi mădularele lui Hristos” (I Cor. 12, 27).
Dacă, deci, voi sunteţi trupul şi mădularele lui Hristos, taina voastră e aşezată pe masa Domnului: primiţi taina voastră. Răspundeţi „Amin” la ceea ce sunteţi şi răspunzând subscrieţi. Căci auzi: „Trupul lui Hristos” şi răspunzi: „Amin”.
Fii mădular al trupului lui Hristos, pentru că Aminul să fie adevărat»218. „Credincioşii cunosc trupul lui Hristos, dacă nu neglijează să fie trupul lui Hristos. Să fie trupul lui Hristos, dacă vor să traiască din Duhul lui Hristos. Din Duhul lui Hristos nu trăieşte decât trupul lui Hristos... O, taină a evlaviei! O, semn al unităţii! O, lanţ al dragostei! Cine vrea să trăiască are unde şi ce să trăiască. Să se apropie, să creadă; să fie întrupat Lui, ca să fie viu»
 Numai prin toate aceste trei Taine, Botezul, Mirungerea şi Euharistia, omul se încorporează deplin în Hristos, devenind mădular al Trupului Său, Biserica şi obţine calitatea plenară de creştin.

                                            Ce alte nume se mai dau Bisericii?

Biserica mai este numită „Ogorul lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 9), „casa” sau „templul” lui Dumnezeu, cum spune Sf. Apostol Pavel efesenilor: „(Voi) sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos, în Care toată zidirea bine alcătuită creşte întru locaş sfânt în Domnul, întru Care voi împreună sunteţi zidiţi spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh” (Efes. 2, 19-22).
Sf. Scriptură foloseşte des cuvântul „a zidi” în înţelesul că puterea credinţei şi a dragostei va înălţa clădirea, adică obştea cea mare a creştinilor. „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea”, zice Mântuitorul (Matei 16, 18). Iar Sf. Apostol Pavel scrie efesenilor: „Si El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, iar, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor la lucrul slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos; până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii, duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţânând adevărul în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul, Hristos” (Efes. 4, 11-15).
 Într-una din vedeniile sale, Păstorul lui Herma arată minunata zidire făcută de îngeri, a unui uriaş trup, care e Biserica alcătuită din pietre felurite: clerici şi credincioşi
 Uneori Biserica e înfăţişată ca „mireasă” a lui Hristos. Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: „V-am logodit unui singur bărbat ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2). În scrisoarea către efeseni se vorbeşte de taina cea mare a nunţii lui Hristos cu Biserica (5, 32). Apocalipsa preamăreşte Ierusalimul cel ceresc ca pe mireasa Mielului (21, 2, 9; 22, 17). Origen, Sf. Ipolit şi, după ei, toţi Sf. Părinţi lămuresc că «Mirele şi mireasa din Cântarea Căntărilor sunt Hristos şi Biserica».

                       Cum se înfăţişează Biserica în calitatea ei de zidire nouă şi de mireasă a lui Hristos?





 Ea se înfăţişează ca un „cer nou şi pământ nou”, cum au văzut Isaia (65, 17); Petru (II Petru 3, 13) şi Apocalipsa (21, 1). Biserica e, deci, o lume nouă. Sf. Grigorie de Nissa ne descrie înaripat acest lucru într-una din Omiliile sale la Cântarea Cântărilor: «Întemeierea Bisericii este o nouă zidire a lumii. În ea, după cuvântul proorocului (Isaia 65, 17), se zideşte şi un cer nou, care e tăria credinţei în Hristos, cum zice Pavel (I Tim. 3, 15), şi se pregăteşte şi un pământ nou, care soarbe ploaia ce cade pe el, şi se formează un alt om reînnoit prin naşterea cea de sus, după chipul Celui Care l-a zidit. Şi firea luminătorilor este alta. Despre ei se zice: „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5, 14) şi: „între aceştia voi străluciţi ca luminătorii în lume” (Filip. 2, 15).
 Şi sunt multe stele care răsar pe cerul credinţei. Nu e de mirare că sunt o mulţime de stele numărate şi numite de Dumnezeu în această lume nouă. Făcătorul unor asemenea stele zice că numele lor au fost scrise în ceruri. În adevăr am auzit pe Făcătorul zidirii celei noi vorbind astfel către luminătorii săi: „Numele voastre au fost înscrise în ceruri” (Luca 10, 20).
 Frumuseţea deosebită în zidirea cea nouă este nu numai o mulţime de stele făcute în ea de Cuvântul, dar sunt şi mulţi, sori care luminează lumea prin razele faptelor bune. Iisus Hristos, Făcătorul unor asemenea sori, vorbeşte astfel: „Lumina voastră să lumineze înaintea oamenilor” (Matei 5, 16). Şi: „Atunci drepţii vor lumina ca soarele” (Matei 13, 43).
 După cum cel care privind la lumea ce cade sub simţuri şi cugetând la înţelepciunea vădită în frumuseţea lucrurilor, îşi dă seama prin cele văzute de frumuseţea cea nevăzută şi de izvorul înţelepciunii, al cărui curs a alcătuit firea lucrurilor, tot aşa, cel care priveşte la această lume nouă a întemeierii Bisericii vede în ea pe Cel ce este şi devine totul în toate
. Ce legătură are această lume nouă, ca Trup tainic al Domnului, cu Trupul cu care Mântuitorul a trăit pe pământ? Biserica prelungeşte întruparea Mântuitorului atât prin faptul că Hristos e capul ei, cât şi prin lucrarea neîntreruptă a Sf. Duh în ea. Trupul Mântuitorului e prezent în Biserică cu fiecare Sfântă Euharistie sau Împărtăşanie. Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, Sf. Ioan Gură de Aur şi alţi Părinţi susţin că Trupul euharistic e trupul lui Iisus Hristos Cel răstignit, biciuit, însângerat, străpuns cu lancea şi dând întregii lumi izvoare mântuitoare de sânge şi apă
 Noi ne unim cu Hristos nu numai prin credinţă, ci şi în chip real
. Deşi înălţat cu Trupul la cer şi stând de-a dreapta Tatălui, în Sf. Treime, Mântuitorul e de faţă, cu Trupul Său, şi în Biserică, prin prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Său. Deci în Trupul tainic al Domnului se află Trupul omenesc al Mântuitorului. Tăria şi veşcia celui dintâi sunt asigurate de prezenţa celui de-al doilea.

.                     Ce fapte adeveresc prezenţa Mântuitorului în Biserică?

 Mântuitorul continuă să exercite şi să susţină, în Biserica Sa, cele trei puteri sau slujiri ale Sale, prin care a lucrat mântuirea noastră pe pământ: învăţătorească, arhierească şi împărătească.
 De altfel, cele trei slujiri sunt legate în mod firesc de Persoana Fiului lui Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru mântuirea noastră. În calitate de Cap al Bisericii, Hristos continuă să fie în ea Arhiereul care Se oferă pe Sine jertfă în continuare; Învăţătorul care Îşi propagă învăţătura despre Sine şi despre mântuirea în Sine; şi Împăratul,
 Conducătorul nostru suprem spre mântuire. Iar Biserica este chemată să participe la aceste slujiri şi să le continue pentru mântuirea noastră, organele văzute sfinţite ale Arhiereului nevăzut Hristos fiind Apostolii şi urmaşii lor, episcopii, şi, prin ei, preoţii. Puterea de a învăţa a fost dată Bisericii prin porunca Mântuitorului dată Apostolilor: „Mergând învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19).
Strâns legat de această putere este darul Bisericii de a nu greşi în învăţăra ei, pentru că Biserica este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15). Acest dar, numit şi darul infailibilităţii, decurge din prezenţa Duhului Sfânt în ea şi se manifestă în chip ordinar prin puterea harică a episcopatului în totalitatea lui, fie că reprezintă Biserica în Sinodul ecumenic, fie că exprimă consensul Bisericii împrăştiate.
 Darul acesta se manifestă însă numai când e vorba de învăţături dogmatice şi morale. Biserica a luptat mult pentru a-şi apăra atât autoritatea învăţătorească, cât şi învăţătura însăşi. «Dacă, zice Tertulian, Domnul Iisus Hristos a trimis pe Apostoli la predicare, nu trebuie primiţi alţi predicatori decât cei rânduiţi de Hristos»
 Puterea arhierească sau sfinţitoare a fost dată de Mântuitorul Bisericii, prin Apostoli, cărora le spune la prima întâlnire de după Înviere: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23).
 Puterea sfinţitoare se revarsă în Biserică prin ierarhia care-şi are începutul de la Sf. Apostoli (I Tim. 3, 1-16). Miezul puterii sfinţitoare a Bisericii stă în aducerea Jertfei Euharistice, în care Mântuitorul Însuşi, ca Arhiereu, Se aduce ca jertfă fără de sânge şi îndeamnă pe ucenici: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24-25).
Prin puterea sfinţitoare se săvârşesc Sf. Taine, începând cu Botezul, pe care Mântuitorul îl aşază deodată cu slujirea învăţătorească (Matei 28, 19). Puterea împărătească sau de conducere a fost dată Bisericii de Mântuitorul prin Sf. Apostoli, cu aceste cuvinte: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă” (Luca 10, 16) şi „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21).
 Lumea cea nouă a Bisericii e alcătuită numai din creştinii trăitori pe pământ? Biserica e alcătuită din obştea văzută a creştinilor, dar şi din toţi creştinii adormiţi în adevărata credinţă. Biserica este în primul rând un aşezământ şi o obşte văzută, pentru că Iisus Hristos, Care a întemeiat-o, S-a făcut trup, credinţa se mărturiseşte văzută, Sf. Taine sunt semne văzute, ierarhia bisericească e văzută, membrii Bisericii sunt văzuţi. «Fiţi atenţi la mine, pe care mă vedeţi», strigă Biserica, după cum se exprimă un scriitor bisericesc
. Dar Biserica cuprinde nu numai pe creştinii vii, ci şi pe cei adormiţi în dreapta credinţă, cum ne încredinţează Sf. Apostol Pavel, când scrie evreilor: „V-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului Celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi şi de lisus, Mijlocitorul Noului Testament, şi de sângele stropirii, care grăieşte mai bine decât al lui Abel” (Evr. 12, 22-24)

Cum numeşte învăţătura ortodoxă Biserica celor de pe pământ şi cum numeşte Biserica celor din cer?

Pe cea dintâi o numeşte Biserică luptătoare, iar pe cea de a doua, Biserică biruitoare. Cea dintâi luptă încă împotriva păcatului, suferă prigoane, înfruntă răul sub toate formele şi se află pe drum, pe când cealaltă e biruitoare, a ajuns în patria ei şi membrii ei au căpătat premiul luptei: „cununile măririi” (II Tim. 4, 8; I Petru 5, 4)226. Amândouă aceste Biserici alcătuiesc acelaşi Trup al lui Hristos. Ele sunt legate prin legătura iubirii; iar legătura iubirii se arată printr-un neîncetat schimb de bunuri duhovniceşti, de o parte şi de alta, adică rugăciunile celor vii pentru cei morţi şi mijlocirea celor adormiţi pentru cei ce sunt încă în această viaţă.

                                      Cine sunt membrii Bisericii?

 Membrii Bisericii de pe pământ sau luptătoare sunt toţi cei care s-au încorporat în Hristos, prin Botez, Mirungere şi Euharistie, mărturisind aceeaşi credinţă una şi întreagă a Bisericii, afară de eretici, de schismatici şi de lepădaţii de credinţă, care singuri s-au aşezat în afără Bisericii. Membrii Bisericii biruitoare sunt drepţii şi îngerii. Unii eretici au susţinut şi susţin că numai drepţii, nu şi păcătoşii, fac parte din Biserica luptătoare. Mântuitorul însă, printr-o seamă de pilde, ca aceea a neghinei (Matei 13, 24-39), a năvodului (Matei 13, 47-48), a ospăţului (Matei 22, 2-11), a celor zece fecioare (Matei 25, 1- 13), a turmei în care sunt oi şi capre (Matei 25, 32) şi în parabola cu oaia cea rătăcită (Matei 18, 12), ne-a învăţat că şi păcătoşii fac parte din Biserică. Mântuitorul arată chiar o grijă deosebită pentru cei păcătoşi: „N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12).
 Păcătoşii ocupă şi ei loc în Biserica Lui. Despărţirea drepţilor şi a păcătoşilor va avea loc la judecata viitoare, când în împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu nu vor intra decât cei drepţ
 Bisericii soborniceşti sunt toţi şi nu numai credincioşii, cei ce venerează adică, fără să se îndoiască, credinţa curată a Mântuitorului Hristos, aşa cum a fost învăţată de El, de Apostoli şi de Sf. Sinoade Ecumenice. Aceştia sunt membri ai Bisericii, chiar dacă unii dintre ei ar fi vinovaţi de tot felul de păcate.
 Căci dacă n-ar fi membri ai Bisericii cei ce cred, dar vieţuiesc în păcate, nu ar fi judecaţi de Biserică.
Fiind însă judecaţi de Biserică şi îndemnaţi la cainţă şi conduşi la calea poruncilor mântuitoare, sunt şi se recunosc membri ai Bisericii soborniceşti, chiar de ar fi pătaţi de păcate, numai din motivul că n-au căzut în disperare şi stăruie în credinţa sobornicească şi dreaptă

                                             De ce credem în Biserică?

 Credem în Biserică pentru că ne uneşte cu Dumnezeu, pentru că în ea se află neîncetat Hristos şi Sf. Duh şi pentru că ea nu greşeşte, fiind infailibilă. Credem în ea şi pentru frumuseţea şi înălţimea scopurilor pe care ea le urmăreşte: acela de a ne pregăti pentru mântuire şi acela de a ne mijloci această mântuire. Viaţa Bisericii este, în întregime, o activitate încordată şi o luptă pentru mântuire, cum ne mărturisesc Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, ne spune Mântuitorul (Ioan 20, 22-23). Sf. Ciprian susţine că în afară de Biserică nu e mântuire şi că cine n-are Biserică de mamă nu poate avea pe Dumnezeu de tată

.                                              De ce se numeşte Biserica „una”?

 Pentru că Mântuitorul a întemeiat o singură Biserică (Matei 16, 18), nu mai multe, pentru că Biserica are un singur cap, pe Iisus Hristos, pentru că ea este înfăţişată ca singură mireasă a lui Hristos (Efes. 5, 27), ca o casă a lui Dumnezeu şi a lui Hristos (Evr. 3, 6; 10, 21), ca Trupul unic al lui Hristos (Rom. 12, 5), ca o singură turmă (Ioan 10, 16; 21, 15). „Mă rog... ca toţi să fie una; Precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia întru Noi să fie una... Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăîrşiţi întru unime” (Ioan 17, 20- 23). Sf. Apostol Pavel spune efesenilor că ei sunt „un trup şi un duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre. Este un Domn, o credinţă, un Botez” (Efes. 4, 4- 5). E o unitate mai presus de fire, pe care Mântuitorul o aseamană cu unitatea dintre tulpină viţei şi mlădiţe: „Eu sunt tulpina viţei, voi mlădiţele” (Ioan 15, 5).
Biserica este una prin credinţă, viaţă duhovnicească, cult şi conducere. Sf. Părinţi mărturisesc fără încetare unitatea Bisericii. Sf. Ciprian spune că unitatea Bisericii a fost preînchipuită de corabia lui Noe, de femeia Rahab şi de cămaşa cea necusută a lui Hristos
 Păstorul lui Herma susţine că, deoarece e o singură pecete a darului Duhului Sfânt, o singură cugetare, o singură minte, o singură credinţă şi o singură dragoste, clădirea turnului, adică a Bisericii, are o singură culoare: ca a soarelui
 Sf. Irineu arată că Biserica păzeşte propovăduirea şi credinţa «că şi cum ar locui o singură casă, crede acestora ca şi cum ar avea un singur suflet şi o singură inimă şi le predică, le învaţă şi le predă armonic, ca şi cum ar avea o singură gură»
Învăţătura celor doisprezece Apostoli cuprinde acest fragment din rugăciunea euharistică a vremii sale: «După cum această pâine frântă era răspândită pe munţi şi coline şi, fiind adunată, a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului în împărăţia Ta»
. E un singur Tată, e un singur Cuvânt, e un singur Duh Sfânt, e o singură mama Fecioară pe care «Mie-mi place s-o numesc Biserică», zice Clement Alexandrinul235. «E un singur Dumnezeu, un singur Hristos şi o singură Biserică» zice Sf. Ciprian
credinţă, un singur Hristos, un singur Dumnezeu Tatăl, un singur Domn Iisus Hristos, Fiul Său, şi un singur Duh Sfânt», zice Rufin
. Dacă Biserica este una, de ce, totuşi, partea ei văzută are mai multe căpetenii, în persoana episcopilor eparhioţi? Apostolii, întemeind fiecare biserici, au pus în fruntea acestora câte un episcop, ca urmaş al lor. Aceşti episcopi nu împart Biserica după numărul episcopiilor, pentru că acestea sunt numai părţi alcătuitoare ale Bisericii, care este una. Episcopii nu sunt decât slujitori ai lui Iisus Hristos (I Cor. 4, 1), după cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica, al cărei slujitor m-am făcut, după iconomia lui Dumnezeu” (Col. l, 24-25).
Acelaşi Sf. Apostol înfăţişează astfel rolul sau când scrie către corinteni: „Căci noi împreună lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu... Altă temelie nimeni nu poate să pună, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3, 9, 11).

.               Despărţirea Bisericii apusene de cea răsăriteană n-a adus şi ruperea unităţii Bisericii?

 Despărţirea n-a atins unitatea Bisericii, pentru că această unitate nu se poate destrăma niciodată, oricare ar fi numărul şi calitatea ereticilor, care se smulg de la sânul Bisericii. Ereziile şi schismele, oricât de multe şi mari ar fi, nu pot desfiinţa Biserica cea una, pentru că ea este strâns unită cu Capul ei, Care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni.

                                               De ce se numeşte Biserica „sfântă”?

 Biserica se numeşte sfântă, pentru că sfânt este Capul ei, Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că sfânte sunt mijloacele mântuirii, Duhul Sfânt, Care sălăşluieşte în Biserică până la sfârşitul veacului, învăţătura propovăduită şi Trupul Domnului, Care e sfinţenia însăşi. Sf. Apostol Pavel zice: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând întinăciune, nici prihană sau altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efes. 5, 25-27). Sf. Irineu scrie: «Unde e Biserica, acolo e şi Duhul Sfânt şi unde e Duhul Sfânt acolo e şi Biserica şi tot harul»«Biserica e fără pată şi fără zbârcitură» , zice Rufin Cel mai rău membru al Bisericii nu poate fi comparat cu nimeni din adunările omeneşti»

                                   Poate fi Biserica sfântă, dacă ea cuprinde şi păcătoşi?

Păcătoşii n-ating sfinţenia Bisericii. Miezul misiunii Bisericii stă tocmai în îndreptarea păcătoşilor. Toţi oamenii sunt păcătoşi, încât despre nici unul nu se poate spune că e lipsit de păcate (Fac. 6, 5, 12; III Regi 8, 46; Pilde 20, 9; Eccl. 7, 20; Iov 14, 4, 5; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8)
. Însuşi Apostolul Pavel a spus despre sine că e cel dintâi dintre păcătoşi (I Tim. 1,15). Mântuitorul a asemănat Biserica, în diferitele Sale parabole, cu ţărâna care cuprinde şi grâu şi neghină (Matei 13, 24-30, 36-43), cu năvodul care prinde şi peşti buni şi peşti răi (Matei 13, 47-50), cu nunta fiului de împărat la care sunt chemaţi şi cei ce n-au haină de nuntă (Matei 22, 9-14), şi abia la sfârşitul veacurilor se va alege grâul de neghină, peştii buni de cei răi, cei ce au haină de nuntă de cei fără o astfel de haină. Apostolul Pavel spune că Biserica este ca o casă, în care se găsesc şi vase de cinste şi vase de necinste (II Tim. 2, 20), sau asemenea corpului omenesc, care are şi membre de cinste şi membre de necinste (I Cor. 12, 22-24).
 Aşadar, e cu neputinţă ca toţi membrii Bisericii să fie sfinţi şi fără de păcate. Rolul Bisericii este tocmai de a-i sfinţi pe toţi, prin mijloacele sfinţitoare pe care le are. Prin această misiune şi prin aceste mijloace (Sf. Taine) este Biserica Sfântă, iar nu prin starea de sfinţenie a membrilor ei.

                                    De ce se numeşte Biserica „sobornicească”?

 Biserică „sobornicească” înseamnă întâi o Biserică răspândită în toată lumea, cuprinzând pe credincioşii din toate locurile, din toate timpurile şi de la toate popoarele, ca o încununare a poruncii Mântuitorului: „Mergând învăţaţi toate neamurile...” (Matei 28, 19).
 Sf. Apostol Pavel spune galatenilor şi colosenilor că în Biserica lui Hristos nu se face deosebire de neam între credincioşi: „Nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, brbar, scit, rob şi liber, ci toate şi întru toţi Hristos” (Col. 3, 11; Gal. 3, 28). Biserică „sobornicească” înseamnă unirea tuturor cu totul. Fiecare membru şi toţi la un loc stau în unire cu Biserica întreagă şi aceasta cu fiecare membru. Mai este sobornicească şi pentru că Sinoadele ecumenice sau Soboarele a toată lumea sunt autoritatea cea mai înaltă a obştii creştine, având să se pronunţe fie asupra credinţei, fie asupra vieţii creştine. Biserica „sobornicească” are, în fine, şi înţelesul de „ortodoxă”, adică „dreptcredincioasă” (dreptmăritoare), ceea ce înseamnă unitatea în învăţătură şi conducere, ca legătură ce uneşte Bisericile din diferitele teritorii. Cu acest înţeles găsim cuvântul prima dată la Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, care susţine că «Unde este Hristos acolo este Biserica sobornicească»
. Nimeni n-a arătat mai cuprinzător şi mai limpede înţelesul sobornicităţii Bisericii, ca Sf. Chiril, marele catehet de la Ierusalim: «Biserica se numeşte sobornicească, zice el, pentru că ea este în toată lumea, de la o margine a pământului la alta; pentru că ea învaţă soborniceşte şi fără greşeală toate dogmele, care trebuie să ajungă la cunoştinţa oamenilor, despre lucrurile văzute şi nevăzute, cereşti şi pământeşti; pentru că ea supune la adevărata evlavie tot neamul omenesc, conducător şi conduşi, învăţaţi şi neînvăţaţi, pentru că ea tratează soborniceşte şi vindecă tot felul de păcate săvârşite de suflet şi de trup; în fine, pentru că ea posedă tot felul de virtuţi, oricum s-ar numi, în fapte, în cuvinte şi în tot felul de daruri duhovniceşti»

                                                    De ce se numeşte Biserica „apostolească”?

 Biserica se numeşte „apostolească” pentru că ea a fost întemeiată de Mântuitorul pe temelia Sf. Apostoli (Efes. 2, 20), a fost răspândită în lume şi organizată de către Sf. Apostoli; pentru că, cu ajutorul Duhului Sfânt care este în ea de la Cincizecime, păstrează neschimbată învăţătura dată ei de Iisus Hristos (Ioan 14, 26; 16, 13) prin Sf. Apostoli; şi, în fine, pentru că păstrează darurile Sfântului Duh de la Sf. Apostoli prin succesiune; adică păstrează legătura harului neîntreruptă de la aceştia până astăzi, succesiune numită apostolică. Apostolicitatea Bisericii e mărturisită atât de Sf. Scriptură cât şi de Sf. Tradiţie.
 Sf. Apostol Pavel scrie: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi lisus Hristos, întru care toată zidirea bine alcătuită creşte, întru locaş sfânt, în Domnul” (Efes. 2, 19-21).
 Acelaşi Apostol îndeamnă pe credincioşii săi să se depărteze de învăţătura şi de învăţătorii care nu se sprijină pe Sf. Apostoli. El scrie tesalonicenilor: „Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15).
 Tot Sf. Apostol Pavel spune lui Tit: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărteazăte” (Tit 3, 10). Apostolii, zice Sf. Irineu, au întemeiat Bisericile.
Ei au pus din plin, ca într-un depozit bogat să ia din ea băutura vieţii. Ei au transmis tradiţia acelora căroră le încredinau bisericile. Sf. Irineu atrage atenţia asupra celor care au şi care n-au succesiunea apostolică: «Trebuie supunere către cei care sunt presbiteri în Biserică, către cei care au succesiune de la Apostoli, cum am arătat.
 Aceştia, odată cu succesiunea episcopului, au primit, cu voinţa Tatălui, darul sigur al adevărului. Ceilalţi însă, care sunt lipsiţi de succesiunea principală şi care şi-o adună de oriunde, trebuie bănuiţi»244. Tertulian, bun cunoscător şi susţinător al succesiunii apostolice şi duşman neîmpăcat al ereticilor, spune că: «Bisericile se socotesc apostolice, ca  urmaşe ale Bisericilor apostolice…

 Aşa multe şi aşa de mari Biserici sunt una, aceea care prin vine de la Apostoli, din care sunt toate. Astfel toate sunt din prima şi sunt apostolice, în măsura în care toate-şi arată unitatea cu una singură»

.                  Ce aşezământ are Biserica prin care asigură succesiunea apostolică?

Biserica îşi asigură succesiunea apostolică prin ierarhia bisericească.

                                         Ce obîrşie are ierarhia bisericească?

Ierarhia bisericească harică sau sacramentală îşi are originea în însăşi preoţia sau Arhieria lui Hristos, Arhiereul nostru în veac la Tatăl (Evr. 4, 14; 5, 5-6; 7, 16-17, 21, 24-27; 8, 1, 6; 9, 10). Aceasta, după ce a chemat pe cei 12 Apostoli să-I urmeze (Matei 10, 1-4) şi mai apoi pe cei şaptezeci (sau şaptezeci şi doi, Luca 10, 1), le-a dat puterea arhieriei sau preoţiei prin Duhul Sfânt şi prin ei urmaţilor acestora în Taina Hirotoniei (Ioan 20, 21-23), pentru mântuirea oamenilor şi a lumii (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16), investindu-i în acest sens cu toată puterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (Luca 24, 49; Fapte 1, 13-14; 2, 1-4), pentru a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1) în Biserica Sa. Apostolii şi, apoi, urmaşii lor, episcopii, şi, prin ei, preoţii şi diaconii, îşi au locul lor bine precizat în constituţia Bisericii, căci: „Nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu ca şi Aaron”, zice Sf. Apostol Pavel (Evr. 5, 4); „Şi El (Iisus Hristos) a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, spre zidirea Trupului lui Hristos” (Efes. 4, 11-12).
 Comunitatea Bisericii este organizaăa ierarhic. Biserica face deosebire între păstori şi turmă, cler şi popor, „împreună slujitori sau lucrători cu Dumnezeu” (I Cor. 3, 9).

                                    Câte trepte are ierarhia bisericească?

 Ierarhia bisericească are trei trepte:

diaconi (Fapte 6, 3-6; I Tim. 3, 8-12),
preoţi (Fapte 14, 23; 15, 2, 4, 6, 22-23; 20, 17; I Tim. 5, 17; Tit 1, 5) şi
 episcopi (Fapte 20, 28; I Tim. 3, 1- 7), legaţi între ei, dar deosebiţi unii de alţii.

 Aceste trei trepte sunt mărturisite atât de Sf. Scriptură, cât şi de Sf. Tradiţie. Faptele Apostolilor ne istorisesc, pe larg, alegerea şi hirotonirea celor şapte diaconi (Fapte 6, 3-6), iar Sf. Apostol Pavel pomeneşte des de ei şi le da îndrumări ca în Scrisoarea I către Timotei (3, 8, 12). Sf. Pavel şi Sf. Barnaba hirotonesc preoţi prin cetăţi (Fapte 14, 23);
 Sf. Apostol Pavel aşază episcopi: pe Timotei în Efes şi pe Tit în Creta (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6; Tit l, 5). Numirea de episcop (supraveghetor) şi aceea de presbiter (bătrân) erău, la început, egale şi se întrebuinţau una în locul celeilalte.
 Aşa se numesc episcopii şi presbiterii din Efes şi Filipi (Fapte 20, 28; Filip. 1,1). Dar gradele lor nu erău egale şi în lucrarea lor. Deosebire între episcop şi presbiter se vede limpede în Epistola I către Timotei, unde se spune că Timotei avea, ca episcop, drepturi mai mari decât presbiterii: de a supraveghea cultul, învăţătura (II Tim. 2, 2), de a administra averea bisericească, de a conduce Biserica (I Tim. 5, 1-2, 14-20), de a hirotoni preoţi (I Tim. 3, 1-10; 5, 22), de a distinge pe preoţii vrednici şi de a pedepsi pe cei nevrednici (I Tim. 5, 17, 19, 20).
Amestecul termenilor de episcop şi presbiter se datoreşte faptului că episcopii erău şi bătrâni (presbiteri), iar presbiterii (bătrânii) erău şi supraveghetori (episcopi).
 Presbiterii sunt urmaşii celor 70 de ucenici (Luca 10, 1), ajutători şi delegaţi ai episcopilor în săvârşirea misiunii lor în Biserică.
 Cele trei trepte ale ierarhiei bisericeşti sunt legate între ele prin acelaşi har al preoţiei, după cuvântul Sf. Apostol Pavel către Timotei: „Nu fi nepăsător făţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin Proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6). Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, Sf. Policarp şi alţii mărturisesc cele trei trepte ale ierarhiei şi susţin că fără aceasta nu este Biserică

                                    Care e cea mai mare autoritate în Biserică?

 Cea mai mare autoritate în Biserică sunt episcopii ca urmaşi direcţi ai Sf. Apostoli, despre care Sf. Pavel zice în Scrisoarea I către Corinteni (12, 28): „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică, întâi pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe învăţători...”.
Fericitul Teodoret al Cirului, lămurind textul din I Timotei 3, 13, spune că «pe cei ce se numesc acum episcopi, îi numeau atunci Apostoli, cu trecerea timpului numele de Apostol s-a rezervat însă Apostolilor cu adevărat, iar cel de episcop s-a dat celor numiţi odinioară Apostoli».
 Sf. Ciprian susţine că fără episcop nu e Biserică
Episcopul este centrul puterii duhovniceşti şi capul văzut al Bisericii dintr-o anumită regiune. Sinodul episcopilor este autoritatea cea mai mare a Bisericii dintr-o parte a creştinătăţii, iar sinodul ecumenic este autoritatea cea mai înaltă a Bisericii Ortodoxe




Aici găsiti mai multe despre sfanta biserică...

.http://biserica-casaluidumnezeu.blogspot.ro/2015/02/despre-sfanta-biserica-ortodoxa.html