Am rămas mai săraci

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

         Mâine 01-oct-2014 , la Catedrala Mitropolitană din orasul nostru Timisoara , v-a avea loc slujba de inmormantare a IPS Nicolae Corneanu .
La  ceremonie  va participa şi Preafericitul Daniel, Patriarhul României impreuna cu peste 200 de preoti din orasul nostru.  Slujba va incepe la ora 9 , se va oficia Sfânta Liturghie, iar apoi de la ora 11 slujba de înmormântare în Catedrala Mitropolitană.
 Duminica seara, IPS Nicolae Corneanu mitropolitul Banatului a plecat la cele vesnice. , iar de luni dimineata se află depus in catedrala din oras . Inaltul prelat s-a stins la resedinta sa din cadrul Mitropoliei Banatului, aflata in centrul Timisoarei.
Nicolae Corneanu a condus Mitropolia Banatului vreme de 52 de ani
Pe ultimul drum pana la Catedrala a fost condus de preotii orasului nostru ,printre care si preotii bisericii noastre ...

    Mii de credinciosi din orasul nostru si din imprejurimi au mers sa isi ia ramas bun de la cel ce ne-a păstorit 52 de ani.  La toate bisericile din oras s-a ridicat doliul care va tine 40 de zile .

 El s-a născut la 21 noiembrie 1923 la Caransebes intr-o familie preoteasca si a murit la 28 septembrie - 2014

Mitropolitul Banatului va fi înmormântat chiar în Catedrala Mitropolitană, în cripta ierarhilor, de sub altarul catedralei, alaturi  de primul mitropolit al Banatului  Î.P.S.S. Vasile Lăzărescu.

Testamentul mitropolitului Banatului va fi deschis in prezenta Patriarhului Daniel.
La Timisoara urmeaza 40 de zile de doliu, la finele carora, Adunarea Eparhiala va propune Sfantului Sinod pe cel ce va trebui sa ii urmeze lui Nicolae Corneanu in inalta functie de mitropolit al Banatului. Până atunci, locţiitorul mitropolitului este Patriarhul României Preafericitul Daniel.
                                                Dumnezeu sa-l odihneasca in pace !

Ce este mărturisirea?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

Mărturisirea este o înfăţişare, de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a gîndurilor. Ea este smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără ruşinare, hotărîtă, şi se face către un duhovnic legiuit.
Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie

      Mărturisirea trebuie să fie smerită

2) Trebuie să te mărturiseşti cu smerenie, cu multă umilinţă şi cu inima zdrobită - precum şi-a mărturisit femeia desfrînată păcatele ei, precum cananeanca şi precum se ruga vameşul - pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta şi să-ţi dea iertarea păcatelor. Fiindcă inima înfrîntă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Această smerenie şi umilinţă trebuie să o arăţi încă şi atunci cînd te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrînd tăcerea şi fără să te mînii, şi nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca şi cînd ţi-ar face-o Însuşi Dumnezeu. Ce zic să o primeşti cu bucurie? Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pămînt ca un vinovat şi să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuieşte Sfîntul Ioan Scărarul: „Fii - şi în purtare, şi în cuget - ca un păcătos, la mărturisirea ta cătînd spre pămînt, şi, de este cu putinţă, să scalzi în lacrimi picioarele celui ce te lecuieşte, ca pe ale lui Hristos” (Cuvîntul IV).

Mărturisirea trebuie să fie spre învinovăţirea ta

3) Cînd te mărturiseşti nu trebuie să învinovăţeşti pe unul sau pe altul, spunînd că ei au fost pricina de ai păcătuit, după cum Adam a dat vina pe Eva şi Eva pe şarpe. Nu! Tu să nu faci aşa! Ci să te învinovăţeşti numai şi numai pe tine şi voinţa ta cea ticăloasă. „Dacă vrei să învinovăţeşti pe cineva - îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51 la Matei) - învinovăţeşte-te pe tine!” Şi alcătuitorul Pildelor spune: Drept este cel ce se învinovăţeşte pe sine (Pilde 18, 17). „Pe sine” zice, şi nu „pe alţii.” Pentru ca nu cumva, căutînd să-şi împuţineze cu mărturisirea păcatele sale, să şi le sporească, adăugînd şi învinovăţirea. Iar ce să spui duhovnicului, te sfătuieşte Ioan Scărarul: (Cuvîntul IV): „Spune şi nu te ruşina: A mea este izbitura, părinte, a mea este rana, ea este pricinuită de însăşi lipsa mea de grijă şi nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grijă!”

      Mărturisirea trebuie să fie dreaptă

4) Trebuie să te mărturiseşti întru adevărul şi dreptatea inimii tale, arătîndu-ţi toate păcatele, aşa cum le-ai săvîrşit, cu toate împrejurările: locul, persoana, pricina, numărul păcatelor şi felul lor. (Vezi capitolul V al „Învăţăturii către Duhovnic”, despre împrejurări. Numai că numele persoanelor cu care ai păcătuit nu trebuie să le arăţi.) Mărturiseşte-ţi păcatele fără să adaugi sau să scazi ceva, fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic şi jumătatea cealaltă altuia, cum fac unii vicleni. Să nu le spui cu cine ştie ce cuvinte meşteşugite, - cu care în acelaşi timp să-ţi ascunzi păcatele, cu scopul să-ţi micşorezi ruşinea - ci să le mărturiseşti simplu şi drept, cu inimă fără vicleşug, şi adevărat. Fiindcă, dacă te mărturiseşti cu vicleşug şi doar aşa, pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urîtă înaintea lui Dumnezeu, Care iubeşte pururi adevărul: Că iată adevărul ai iubit (Psalmi 50, 7), ci încă şi păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor încolţi din nou în tine, după puţină vreme, după cum încolţesc din nou şi perii albi la acei bătrîni care nu-i dezrădăcinează, ci doar îi rad pe deasupra. Cu acestea te asemeni şi tu, în această privinţă, cum spune David: Ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug (Psalmi 51, 1).

Mărturisirea trebuie făcută fără să te ruşinezi

5) Trebuie să te mărturiseşti fără să te ruşinezi, fiindcă ruşinea pe care o capeţi cînd te mărturiseşti îţi aduce slavă şi har de la Dumnezeu, potrivit cu Isus Sirah: Este ruşine care aduce păcate şi este ruşine care aduce mărire şi har (Isus Sirah 4, 23). Ruşinea aceasta te face să scapi de ruşinea ce va să fie în ziua înfricoşată a Judecăţii, potrivit cu Scărarul (Cuvîntul IV): „Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin ruşinea de aici, să scapi de ruşinea de dincolo!”

        De ce te ruşinezi, păcătosule? Cînd săvîrşeşti păcatul nu te ruşinezi, şi acum, cînd cauţi să te scapi de el, te ruşinezi? O, nebunule! Tu nu ştii că ruşinea aceasta este de la diavolul, care, atunci cînd faci păcatul, îţi dă îndrăzneală şi neruşinare, iar cînd îl mărturiseşti îţi dă frică şi ruşine? Aşa dă mărturie Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Două sînt acestea: păcatul şi pocăinţa: în păcat - ruşine şi batjocură; în pocăinţă - laudă şi îndrăzneală. Dar satana răstoarnă rînduiala şi dă la păcat îndrăzneală, şi la pocăinţă ruşine. Tu însă să nu i te încrezi!” (Cuvîntul pentru mărturisire).

        Cînd ni-i bolnav trupul, facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţe; dar cînd ni-i bolnav sufletul, amînăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupeşti, pentru că pentru noi sînt fără importanţă cele necesare, iar cele fără importanţă, necesare. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţim rîurile. Că pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit în suflet a arătat-o slăbănogul de treizeci şi opt de ani (Ioan 5, 2-15), bolnavul coborît prin acoperiş (Luca 5, 18-25), iar înainte de toţi Cain (Facerea 4, 8). Dovezi despre adevărul acesta găseşti cîte vrei şi unde vrei. Să secăm, dar, izvorul păcatelor şi vom opri toate pîraiele bolilor trupeşti. Nu vei pune capăt numai bolilor, ci şi păcatului; şi păcatului mai mult decît bolii, pe cît este sufletul mai bun decît trupul.
Să ne ducem, dar, la Hristos şi acum; să-L rugăm să ne întărească slăbănogitul nostru suflet; şi, lăsînd la o parte toate cele trupeşti, să-I vorbim numai de cele duhovniceşti. Iar dacă le vrei neapărat şi pe cele trupeşti, îngrijeşte-te de ele după cele duhovniceşti.

„Bun eşti Tu, Doamne, şi întru bunătatea Ta învaţă-mă îndreptările Tale!”

        Această rugăciune o zicea Proorocul David, pe care şi tu frate, se cade să o zici către Dumnezeu din toată inima ta. Fiindcă cea dintîi doctorie pentru cei ce păcătuiesc cu nădejde de pocăinţă este rugăciunea. Prin această lucrare sfinţită se vindecă acea mai înainte cugetare rea şi nădejde mincinoasă, pe care am prihănit-o pînă acum.

Bibliografie: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Editura Credinţa strămoşească, 2000.

HRANA PENTRU SUFLET: Patima lacomiei

                                                                    Ce este lacomia?

 

"Mai intai trebuie sa incepem lupta impotriva lacomiei, care este pofta nesatioasa a pantecelui" ("Asezamintele manastiresti", cap. V, nr. 3, p. 165).

 

                                                                      Care sunt urmarile ei?

 

"Cantitatea mancarii toceste ascutimea mintii si, ingreunand si duhul o data cu trupul, atata focul primejdios al patimilor. Un pantec imbuibat cu tot felul de alimente naste semintele desfraului si mintea inabusita de greutatea mancarurilor nu mai poate pastra carma dreptei chibzuinte. Mintea negresit se ameteste nu numai de betia vinului: necumpatarea la toate mancarurile o face sa se clatine si sa se poticneasca si o despoaie de orice imbold spre nevinovatie si neprihanire. Desfraul si pierzania le-a venit celor din Sodoma nu de la betie, ci de la imbuibarea de paine. Asculta cum mustra Domnul Ierusalimul prin glasul profetului: "Prin ce-a pacatuit, in adevar, sora ta Sodoma, decat ca-si manca painea sa pana la satiu si imbuibare?" (Iezechiel 16, 49). Fiindca din pricina excesului de paine se aprinsesera de focul nestins al carnii, drept osanda dumnezeiasca sunt arsi de foc si pucioasa venite din cer. Or, daca pe aceia numai necumpatarea la paine i-a impins in prapastia atat de adanca a ticalosiilor, ce trebuie sa cugetam despre cei care, cu trup sanatos, isi ingaduie o hranire fara de masura de carne si vin, folosindu-le nu dupa cat le cere slabiciunea trupului, ci dupa cat ii indeamna pofta inimii." (Ibidem, cap. 5-6, p. 166-l67)

 

                                                                          Manifestarile lacomiei

 

"Trei sunt, intr-adevar, felurile de lacomie a pantecelui: una care il sileste [pe om] sa o ia inaintea orei regulate pentru masa, alta care se multumeste doar cu umplerea si incarcarea pantecelui cu orice fel de bucate, a treia care umbla dupa mancaruri mai rare si, deci, mai pretentioase". (Ibidem, cap. 23, p. 177)

                                                                          Infranarea

 

                                                  Cei bolnavi pot dobandi virtutea infranarii

 

"Subrezenia trupului nu-i o piedica pentru curatia duhului, daca isi ingaduie doar atata hrana cata cere corpul plapand si nu placerea. Mai usor s-au vazut oameni care se lipseau in tot chipul de mancaruri mai bogate, decat de aceia care sa se foloseasca in mod cumpatat de cele trebuincioase sanatatii. Primii isi refuzau totul de dragul infranarii, iar acestia, ingaduindu-si-le pe toate din motive de sanatate, uitau de masura la care sa se opreasca. Si trupul slab isi are izbanda infranarii sale cu conditia de a se feri de mancarurile permise unei sanatati plapande cand inca mai simte nevoia de mancare... Mancarurile mai hranitoare, care contribuie la sanatatea trupeasca, nu sunt o primejdie nici pentru curatenia morala, daca sunt folosite cu cumpatare. Toata energia dobandita din aceasta hrana este in adevar cheltuita in suferinta si slabirea produsa de boala. De aceea, daca nici unei stari de sanatate nu-i este refuzata virtutea infranarii, nici curatenia desavarsita nu-i este oprita... Oricat de slaba i-ar fi cuiva sanatatea, va putea atinge desavarsirea virtutii deopotriva in toate cu cei robusti si sanatosi, daca isi va infrana prin taria duhului dorintele, pe care nu i le mai impune slabiciunea carnii lui". (Ibidem, cap. 7, p. 167-l68)

 

                                                              In ce consta infranarea trupului?

 

"Masura postirilor si infranarii consta numai in limitarea hranei si in chinuirea trupului. Si desavarsirea virtutii tocmai acest hotar il impune tuturor: sa punem capat mancarurilor trebuincioase trupului atunci cand pofta inca nu s-a stins".

"Numai atata hrana sa-si ingaduie fiecare, cata, in chibzuinta rece a infranarii, va fi gasit ca-i este de-ajuns pentru a trai, nu cata ii cere pofta". (Ibidem, cap. 7, p. 167)

"Apostolul adauga: "Grija de trup sa n-o faceti spre pofte" (Romani 13, 14). Deci nu s-a opus ingrijirii carnii, insa n-a ingaduit ca asta sa se faca spre pofte. El nu admite sa poarte cineva grija de placerile carnii, dar nu se opune preocuparilor de cele trebuincioase vietii: in primul caz, ca nu cumva, din ingaduinta binevoitoare fata de trup, sa se alunece spre vatamatoarele preocupari de placerile carnii, iar in al doilea caz, ca nu cumva trupul, istovit din vina noastra, sa nu mai poata raspunde trebuincioaselor sarcini spirituale". (Ibidem, cap. 8, p. 168)

 

                            Cum poate fi castigata si mentinuta infranarea trupului?

 

"Respectarea posturilor canonice este folositoare cu adevarat si trebuie pastrate cu orice pret; insa, daca dupa ele nu va urma o masa cumpatata in mancari, nu se va putea a-junge la treapta curatiei duhului. Caci flamanzirea indelungatelor postiri, urmata de satiul trupului duce mai degraba la o oboseala de catva timp, decat la curatia sfinteniei. Curatia duhului este strans legata de flamanzirea trupului. Nu are curatenia unei sfintenii necurmate, cine nu se impaca cu gandul sa pastreze necontenit o aceeasi stapanire de sine. Niste postiri oricat de aspre, urmate de o imblanzire fara de masura, devin zadarnice si aluneca indata spre pacatul lacomiei pantecelui. Mai buna este o hrana zilnica chibzuita cu moderatie decat un post greu si lung la intervale de timp". (Ibidem, cap. 9,p. 168)

 

Infranarea nu inseamna doar abtinerea de la mancaruri, ci, mai ales, infranarea de la pacatele sufletului

 

"Dar sa nu credem ca poate fi indestulator pentru desavarsirea inimii si neprihanirea trupului numai acest post de mancari vazute, daca nu se va uni acestuia postul sufletului. Caci si acesta isi are mancarurile lui vatamatoare, de care ingrasandu-se se rostogoleste in prapastiile desfraului, chiar fara belsug de hrana. O asemenea hrana, si chiar foarte placuta, este defaimarea. Si mania ii este tot hrana si, desi foarte neplacuta, ii ofera totusi sufletului un aliment nefericit si in acelasi timp il doboara cu gustul lui ucigator. Si pizma este o hrana a mintii, pe care o slabeste cu sucurile ei otravitoare si nu inceteaza s-o chinuiasca, nefericind-o necontenit cu bunastarea si fericirea altora.

Cenodoxia, adica slava desarta, este si ea o hrana a sufletului, care, pentru moment il mangaie cu desfatare, dar apoi il goleste si il despoaie de orice virtute, facandu-l sterp si lipsit de roadele duhului... Orice pofta si cutreier al unei inimi nestatornice sunt la fel o hrana a sufletului, pe care il intretin cu mancari vatamatoare, lipsindu-l insa pentru viitor de painea cereasca si de hrana cea adevarata".

"Retinandu-ne din toate puterile de la toate acestea, prin cea mai sfanta postire, vom face folositoare si buna si respectarea postului trupesc. intr-adevar, chinuirea trupului, unita cu strivirea sufletului, va oferi lui Dumnezeu jertfa cea mai placuta si un lacas de sfintenie in adancul inimii neprihanite. Insa, daca, postind trupeste, suntem ingenunchiati de cele mai primejdioase patimi ale sufletului, zadarnica ne va fi zdrobirea carnii, dupa ce am fost pangariti in partea cea mai pretioasa, pacatuind tocmai prin substanta prin care devenim salas al Duhului Sfant.

Negresit, nu atat trupul stricacios, cat mai ales inima curata ajunge lacas lui Dumnezeu si templu al Duhului Sfant. Se cuvine deci ca, in timp ce posteste omul din afara si cel dinauntru sa se retina de la mancari vatamatoare. El mai ales sa fie daruit curat lui Dumnezeu, pentru a se face vrednic sa-L primeasca in sine pe Hristos ca oaspete, precum ne aminteste Sfantul Apostol prin cuvintele: "in omul dinauntru sa Se salasluiasca Hristos, prin credinta, in inimile voastre" (Efeseni 3,16-l7). Prin urmare, sa stim ca de aceea supunem trupul la chinul infranarii, ca sa putem ajunge prin acest post la curatia inimii". (Ibidem, cap. 21-22, p. 175-l76)

 

                     Pentru pastrarea curatiei inimii trebuie adaugate si celelalte virtuti

 

"Pentru pastrarea curatiei duhului si a trupului nu-i indestulatoare numai infranarea de la mancare, fara alaturarea si a celorlalte virtuti. De aceea, mai inainte de toate, trebuie invatata umilinta... trebuie sa ne ferim de agonisirea banilor... trebuie potolita intaratarea maniei, biruita descurajarea tristetii, dispretuita slava desarta. Trebuie calcate in picioare ifosele mandriei si, Dumnezeu fiindu-ne necontenit prezent in minte, sa oprim umbletul nestatornic si ratacitor al gandului si sa-l readucem din cutreierul lui primejdios la contemplarea lui Dumnezeu...

Caci nu-i cu putinta sa fie stinse imboldi-rile aprinse ale trupului mai inainte de a fi fost nimicite cu totul si focarele celorlalte patimi principale". (Ibidem, cap. 10-l1, p. 169)

"O cetate intarita cu ziduri oricat de inalte, si cu porti oricat de strasnic zavorate, va fi pustiita prin tradarea unei singure usite oricat de mici. intr-adevar, ce importanta are ca dusmanul primejdios se strecoara inlauntrul cetatii peste zidurile inalte si prin spatiul larg al portilor sau prin strabaterea tainica a unei galerii inguste". (Ibidem, cap. 11, p. 170)

"Deci mai intai trebuie sa biruim pofta pan-tecelui si sa ne usuram sufletul nu numai prin postiri, ci si prin vegheri, citit si cainta deasa a inimii, in care sa plangem la amintirea, ori a amagirilor, poate, ori a infrangerilor noastre". (Ibidem, cap. 14, p. 171)

 

                                                                     Dobandirea infranarii

 

Infranarease dobandeste prin departarea de cele trecatoare si indreptarea spre cele vesnice

 

"Inima ni se aprinde cand de groaza pacatelor, cand de dorinta desavarsirii si sfinteniei, incat, cuprinsi si stapaniti deopotriva de griji si meditatii de acest fel, recunoastem ca hrana ne este ingaduita nu atat spre placere, cat impusa ca povara. Vom simti astfel ca ea ne este data mai mult ca o trebuinta a trupului, decat ca o dorinta a sufletului.

Stapaniti de acest indemn sufletesc si de o necurmata cainta, vom infrana zburdaciunea carnii cu imboldirile ei primejdioase pe care caldura hranei o face mai inversunata. Astfel, cu ploaia lacrimilor, izvorate din plansul inimii, vom putea stinge cuptorul trupului nostru... Prin harul lui Dumnezeu si prin Duhul Sau, Care varsa roua cea racoritoare peste inimile noastre, clocotul poftelor trupesti va putea fi potolit cu totul". (Ibidem, cap. 14, p. 171) "Prin ravna spre desavarsire sa stingem pofta gurii si a pantecelui. De aceea cu vazul indreptat spre virtute, trebuie nu numai sa inabusim orice pofta de mancare fara de masura, dar chiar cea trebuincioasa naturii insasi s-o primim nu fara o neliniste sufleteasca, de parca ar fi potrivnica neprihanirii. In sfarsit, asa sa ne randuim cursul vietii noastre, incat sa nu mai existe nici un moment in care sa ne simtim abatuti de la indeletnicirile noastre sufletesti, oricat ne va sili trupul slab sa ne coboram si la grija de trebuintele lui". (Ibidem, p. 172)

"In niciun alt chip, fireste, nu vom putea dispretui placerile mancarurilor pamantesti, decat daca mintea, pironita in contemplare divina, isi va gasi desfatarea mai degraba in dragostea pentru virtuti si in frumusetea hranei ceresti. Numai asa toate cele pamantesti vor fi desconsiderate ca lucruri trecatoare de cel ce-si va indrepta pentru totdeauna vazul mintii spre cele neschimbatoare si vesnice, contempland cu inima, inca aflandu-se in trup, fericirea lacasului viitor". (Ibidem)

"Cel ce se sileste sa obtina nemasurate rasplati pentru indemnurile lui, indreptandu-si privirile concentrate in directia sulitei spre tinte foarte mici asezate sus, stie ca laurii unei mari slave si castigarea premiilor constau in atingerea acestor tinte. De aceea, retinandu-si privirea de la orice altceva, trebuie s-o indrepte intr-acolo unde stie ca este pusa cea mai inalta rasplata, pe care, negresit, o va pierde daca isi va abate oricat de putin ochiul de la tinta. Astfel, biruind pofta gurii si a pantecelui cu ajutorul acestui vaz, nu vom fi declarati, nici robi ai carnii si nici intinati de vicii ticaloase... caci desavarsirea omului launtric porneste de la virtutea infranarii". (Ibidem, cap. 15, p. 172)

                                       Infranarea - temelie a biruintei asupra patimilor

 

"In adevar, nu-i temelie mai tare in toate luptele decat aceea de a inabusi mai intai ademenirile dorintelor carnii. Caci fara sa-si biruie propria carne, nimeni nu va putea lupta..., nici nu va merita cununa gloriei pentru izbanda". (Ibidem, cap. 16, p. 172) 

Negresit este cu neputinta ca un pantec satul sa incerce luptele omului launtric, si de-altfel nici nu este vrednic sa fie impins la lupte mai tari cel ce poate fi usor doborat". (Ibidem) "Neprihanirea omului launtric se observa in desavarsirea acestei virtuti". (Ibidem, cap. II)

Sf. Ioan Casian

 SURSA
 HRANA PENTRU SUFLET: Patima lacomiei

POVESTIRI ORTODOXE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

DESPRE SFANTA TRADITIE

clic pe lincul urmator...
HRANA PENTRU SUFLET: CUVANT CATRE CRESTINII ORTODOCSI DESPRE SFANTA TRADITIE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Fragment din Slujba vecerniei

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

Slava tie Maica Domnului

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

HRANA PENTRU SUFLET: DESPRE P ĂC A T U L B E Ț I E I

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

               CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                           DESPRE

                       P ĂC A T U L   B E Ț I E I

         Motto: „Vai de cei ce dis-de-dimineaţă aleargă după băuturi

         îmbătătoare; vai de cei ce până târziu seara se înfierbântă cu vin

                                               (Isaia 5:11) “.

                                                                                                   Preot Ioan

                                  Iubiţi credincioşi,

               Unul dintre păcatele care macină omenirea dintotdeauna este

păcatul beţiei. La unii oameni acest păcat pare a fi de netămăduit şi

totuşi este o robie de care se poate scăpa. Se ajunge la o asemenea

stare datorită lipsei de credinţă, de rugăciune, de post, de spovedanie

şi împărtăşanie cel puţin de 4 ori pe an, absenţei de la Sfânta

Liturgie în fiecare Duminică, lipsei de voinţă sau a unor necazuri

pe care omul nu poate să le depăşească de unul singur, fiindcă nu a

cerut ajutorul Bisericii. Dar de fapt ce este păcatul? Păcatul este

călcarea cu deplină ştiinţă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă a

voii lui Dumnezeu. Ce înseamnă atunci cuvântul beţie? Cuvântul BEŢIE

- A SE ÎMBǍTA înseamnă consumarea peste măsură a băuturilor

alcoolice ameţitoare (vin, ţuică etc.), fapt ce devine uneori obişnuinţă

şi apoi patimă. Beţia nu este vătămătoare numai trupului, îmbolnăvindul,

ci şi sufletului şi de aceea se numără printre păcatele de moarte care

exclud sufletele de la Împărăţia lui Dumnezeu: „NU VǍ AMǍGIŢI:

nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici

malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, NICI BEŢIVII, nici

batjocoritorii, nici răpitorii NU VOR MOŞTENI ÎMPǍRǍŢIA LUI

DUMNEZEU“ (1Corinteni6:9-10). Dar beţia, în sens figurat, este -

după spusa vechilor comentatori - imaginea orgiilor şi a viciilor.

Tâlcuind textul: „Cei ce dorm, noaptea dorm şi ce cei ce se îmbată,

noaptea se îmbată“ (1 Tesaloniceni 5:7), Sfântul Ioan Gură de Aur

(în Omilia XI) spune că beţie sunt şi toate viciile, căci şi bogăţia este o

beţie a sufletului, ca şi pofta nesăţioasă de avuţii sau de desfrâu etc.,

toate fiind pierzătoare de suflet. «Iar de va zice sluga aceea în inima

sa: Stăpânul meu zăboveşte să vină, şi va începe să bată pe slugi şi

slujnice, şi să mănânce, şi să bea şi să se îmbete. Veni-va stăpânul

slugii aceleia (Dumnezeu) în ziua în care ea nu se aşteaptă şi în ceasul

în care ea nu ştie şi o va tăia în două, iar partea ei va pune-o cu cei

necredincioşi (adică la osândă, în iad)» (Luca12:45-46).

Există însă şi o beţie spirituală, a celor însetaţi după cuvântul lui

Dumnezeu. În ziua Cinzecimii, Apostolii şi cei prezenţi s-au umplut de

Duhul Sfânt şi de harismele lui, încât prooroceau şi grăiau în alte limbi

omeneşti (Faptele Apostolilor 2:4-11), iar unii din mulţime ziceau că

„sunt plini de must“, adică beţi (Faptele Apostolilor 2:13). Ei însă plini

fiind de Duhul Sfânt, au început a grăi fără teamă Cuvântul lui

Dumnezeu, suferind prigoane, închisori şi moarte. Apostolii, cu această

puterea spirituală a Duhului Sfânt, primită de la Hristos (Ioan 20:21-23),

au întemeiat Biserici (hirotonind episcopi, preoţi şi diaconi), au

propovăduit, au sfinţit altare şi oameni prin săvârşirea Sfintelor Taine şi

au călăuzit popoarele încreştinate pe calea mântuirii.

                             Istoria băuturilor alcoolice

Băuturile alcoolice au fost folosite aproape în întreaga lume, încă

din timpuri străvechi. Există consemnări ale folosirii acestora de către

vechile civilizaţii încă din anul 6.000 î.d.Hr. Producerea vinului îşi are

originea în Orientul Mijlociu, unde viţa-de-vie dădea roade fără îngrijiri

speciale. Vechiul Testament îi atribuie lui Noe plantarea primei culturi

de viţă-de-vie, considerându-l şi prima persoană care s-a îmbătat. În

oraşul sumerian Nippur, berea şi vinul erau folosite ca băuturi tonice, în

scop medical încă din anul 2.000 î.d.Hr. Manifestările religioase ale

vechilor egipteni şi ale asirienilor includeau petreceri care durau zile de-a

rândul şi la care se consumau băuturi alcoolice . Unul dintre cei mai

populari zei egipteni, Osiris, era considerat a fi primul cultivator al viţeide-

vie şi cel ce produsese berea din cereale. Este de asemenea interesant

de ştiut faptul că un faraon ce a trăit acum aproximativ 5.000 de ani a

scris primul epitaf dedicat unui alcoolic.

În Grecia, beţia nu era un fapt cunoscut înaintea apariţiei noului zeu

Dionysos (zeul vinului şi al petrecerilor). Prin secolul al VII-lea î.d.Hr.,

consumarea băuturilor alcoolice devenise o parte importantă a vieţii de zi

cu zi. Grecii au remarcat faptul că, deşi vinul poate crea o stare plăcută,

poate, de asemenea, să-l determine pe un individ să facă lucruri pe care

în mod normal nu le-ar fi făcut sau chiar să-şi iasă din minţi. Filosofi

greci, cum ar fi Socrate sau Platon recomandau cumpătarea şi incriminau

abuzul de alcool. Oricum, se ştie că sfaturile lor au fost adesea ignorate,

între cei care le-au ignorat aflându-se şi Alexandru cel Mare, despre care

se crede că ar fi murit în timpul unei petreceri, la vârsta de 33 de ani,

după ce cucerise întreaga lume cunoscută.

E posibil ca beţia pe scară largă să fi dus la căderea Babilonului,

în anul 539 î.d.Hr. Perşii au atacat şi distrus oraşul în timpul unui

festival când toţi locuitorii erau beţi.

Romanii au fost familiarizaţi cu vinul de către greci şi, cu toate că ei

au cucerit Imperiul Grec, au fost de fapt cuceriţi de cultura greacă, de

zeii lor şi de dragostea grecilor pentru consumul vinului. Romanii au

transformat sărbătorile bahice (Dionysos a devenit Bachus, în latină)

în manifestări de o amploare necunoscută la acea vreme,

caracterizate prin excese alimentare şi de alcool, orgii sexuale,

ceremonii religioase stranii, crime ritualice. Consumul băuturilor

alcoolice era răspândit printre reprezentanţii claselor superioare şi printre

conducătorii Imperiului Roman, vânzarea şi folosirea acestora ajungând

până în Spania, Franţa, Germania şi în Insulele Britanice. Pe măsură ce

luxul, avariţia şi ambiţia au condus spre declinul Romei, lăcomia şi

băutura i-au aruncat pe împăraţi în decadenţă şi moarte.

Creştinismul a ajutat la instaurarea unei poziţii moderate faţă

de consumul de băuturi alcoolice. Astfel, băuturile alcoolice s-au

extins de la o ţară la alta, fiind transformate în funcţie de tipul de fructe

existent şi de gusturile locuitorilor: votka obţinută din cartofi în Rusia,

whisky, bere, gin, coniac în Europa, berea în Insulele Britanice, „saki“

în Japonia, „soma“ în China, „chica“ şi „pulque“ în America de Sud,

romul în Insulele Caraibe. În sfârşit, oricine are acces (şi o anumită

preferinţă) la băuturile alcoolice.

                          Dependenţa de băuturile alcoolice

              În lucrarea sa „Cele patru patimi“, profesorul Nicolae Paulescu

(despre care Nicolae Iorga spunea că a trăit ca un mucenic şi a murit ca

un sfânt) a evidenţiat rolul „Beţiei“, al „Desfrâului“, „Hoţiei“ şi al

„Trufiei“ în învrăjbirea oamenilor. Aceste patimi sunt produse de

devierea instinctelor de Nutriţie, de Reproducere, de Proprietate şi de

Dominaţie de la scopul lor firesc: „Animalul, încătuşat de instincte,

nu se abate niciodată de la legile naturii.

Omul însă, lăsat mult mai liber a putut să

lepede lanţul instinctelor şi a călcat în

picioare aceste admirabile legi stabilite de

Dumnezeu în vederea fericirii lui. El nu

ţine seamă decât de senzaţiile plăcute ce

însoţesc îndeplinirea actelor instinctive. Şi,

în loc să se înalţe până la scopul

instinctului, el nu mai urmăreşte decât

plăcerea, devenită unică ţintă a activităţii

sale. Astfel s-au născut patimile sau viciile,

care nu mai sunt altceva decât căutarea

excesivă a plăcerii ce rezultă din

satisfacerea unor trebuinţe instinctive...anormale, alterate, deviate“.

                                        Alcoolismul

Alcoolism, în sens strict medical, este o boală produsă de abuzul

repetat şi în cantităţi mari de băuturi alcoolice, pentru consumul cărora

individul manifestă o atracţie bolnăvicioasă. Se

consideră că termenul de alcoolism a fost pus

în circulaţie de către Magnus Huss (1849). În

sens mai larg, alcoolismul reprezintă suma

efectelor nocive pe care le exercită abuzul de

alcool asupra sănătăţii, existenţei, activităţii şi

prosperităţii societăţii. Alcoolul este o otravă

care în caz de ebrietate acută se absoarbe

repede în stomac şi trecând în sânge acţionează

asupra celulelor nervoase, provocând pierderea

atenţiei şi a controlului. Alcoolismul poate să

fie de două feluri: alcoolism acut şi alcoolism

cronic.

Alcoolismul acut (beţia) produce o afectare neuropsihică, crescând

probabilitatea unui comportament cu risc (agresiunea, delicvenţa,

suicidul, accidente de circulaţie).

Alcoolismul cronic este o toxicomanie, consecinţă a consumului

excesiv şi sistematic. Poate induce:

► afectarea tubului digestiv:gastrită atrofică, duodenită,

enterocolită, pancreatită cronică cu tulburări secundare ale digestiei,

steatoză hepatică, hepatită cronică, ciroză hepatică, cancer hepatic;

► afectarea sistemului nervos central: tulburări de percepţie şi

memorie, euforie, depresie afectivă, susceptibilitate exagerată,

scăderea voinţei, pasivitate, egocentrism, demenţă în cazurile grave

(acestea duc la afectarea mediului familial, socio-profesional);

► afectarea sistemului nervos periferic: manifestări

polinevritice;

► scăderea duratei de viaţă;

► afectarea aparatului cardio-vascular;

► afectarea fătului în cazul mamelor alcoolice: deficienţe fizice,

mortalitate infantilă, deficienţe psihice şi mai târziu în viaţă

dezadaptare socială.

                             Alcoolismul şi consecinţele lui

Alcoolismul poate fi definit ca un obicei, o toxicomanie, ce constă în

a consuma alcool mai mult şi mai des decât tolerează organismul,

determinând obişnuinţa şi dorinţa irezistibilă de a repeta ingestia.

Alcoolul nefiind un toxic care se acumulează în organism, eliminându-se

relativ rapid, nu poate determina o intoxicaţie cronică decât prin

repetarea aportului toxic. Efectele nefaste generate de alcoolism se

cunosc încă din antichitate. În mileniul al treilea înainte de Hristos, în

epoca antică, beţia se pedepsea cu moartea. Codul lui Hamurabi din

Babilon, către anul 1700 î.d.Hr., reglementa comerţul şi adunările cu

caracter politic în casele negustorilor de băuturi alcoolice. Asclepizii din

Grecia antică au sesizat bolile ficatului ca urmare a abuzului de vin, iar

Aristotel denumea beţia „demenţă voluntară“. La indieni beţivilor li se

turna pe gât metal topit, iar la arabi profetul Mahomed interzicea prin

Coran consumul vinului.

În învăţătura biblică, viţa-de-vie a ieşit din mâinile creatoare ale lui

Dumnezeu şi vinul este destinat să înveselească inima omului. Însă este

păcat ca omul să abuzeze de vin. Sfântul Apostol Pavel îl sfătuieşte pe

ucenicul său Timotei, care suferea de stomac să consume un pic de vin

pentru stimularea digestiei. În schimb, atrage atenţia asupra gravităţii

abuzului în consumarea de alcool. Pe beţivi îi aşează alături de idolatri şi

îi exclude din Împărăţia Cerurilor; femeilor le atrage atenţia să nu se

„dedea la băutură“, iar slujitorilor altarului le cere să fie cumpătaţi: „Să

ne dezbrăcăm aşadar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm în

faptele luminii. Să trăim cuviincios, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi

în beţii, nu în necurăţii şi fapte de ruşine, nu în certuri şi pizmă“

(Romani 13:12-13).

Tabloul alcoolismului este tragic. În secolul al XVI-lea, Sebastian

Frank observa că „Bachus ucide mai multă lume decât războaiele“ şi

că „mult mai mulţi oameni se îneacă în pahar decât în mare“.

Începând cu revoluţia industrială, alcoolismul a luat amploare, devenind

astăzi un flagel la scară planetară cu consecinţe distrugătoare

incalculabile pentru individ şi societate. Alcoolul a devenit un

„instrument al morţii“. Alcoolismul este a treia cauză a mortalităţii în

lume, după bolile cardio-vasculare şi cancer. Alcoolicul se autodistruge

fizic şi mai ales psihic, mintal, din cauza intoxicaţiei chimice.

Ciroza de ficat provocată de consumul excesiv de alcool este a patra

cauză a decesului la cei care mor între 25-60 de ani. În unele ţări ale

lumii aproape jumătate din paturile spitalelor sunt ocupate de

consumatorii de alcool. Povara pe care aceştia o impun societăţii este

uriaşă. În unele ţări alcoolicii înghit o dată cu băutura aproape 10% din

fondurile pe care guvernele le alocă pentru sănătate.

Este conoscut că prima cauză a crimelor este alcoolul, că

aproximativ 70% din crime se comit la beţie. Odată cu distrugerea

trupului, a creierului, alcoolicul îşi distruge sufletul, demnitatea umană,

viaţa morală şi spirituală; distruge „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“

din el, în care stă toată măreţia omului şi prin care se diferenţiază de

toate celelalte fiinţe; distruge relaţia cu aproapele provocând multe

suferinţe şi lacrimi celor din jurul său, familiei, colectivului de muncă,

vecinilor.

Se spune că adevărata cauză a alcoolismului se află în sufletul

omului şi este necredinţa în Dumnezeu. Răspândirea nemaiîntâlnită

a alcoolismului astăzi este direct proporţională cu răspândirea

ateismului în lume. Dacă Dumnezeu nu există, viaţa îşi pierde orice

valoare. Dacă nu mai există un suflet de mântuit şi o viaţă de dincolo,

viaţa îşi pierde sensul şi devine absurdă, iar omul nu mai are nici o

răspundere nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de semenii săi, nici faţă de el

însuşi.

                     Cauzele consumului de alcool la tineri

► Anumite tipuri de personalitate (hiperemotivi, persoane cu

complexe de inferioritate şi cu instabilitate psihică); alcoolul facilitează

debarasarea de dificultăţi de ordin caracterial, redă încrederea şi

permite afişarea unei false bunăstări.

► Terenul ereditar (transmiterea genetică a unei enzime implicate

în metabolismul alcoolului).

► Tradiţii proalcoolice.

► Presiunea grupului.

► Dorinţa de experimentare (pentru mulţi tineri alcoolul este un

simbol de maturitate).

► Exemplul idolilor.

► Conflicte cu părinţii.

► Mediu social.

► Teama de obligaţiile impuse de vârsta adultă (de exemplu

căutarea unei slujbe).

► Slăbiciune, absenţa voinţei.

                                   Alcoolul şi bolile

Consumul de alcool este o intoxicaţie continuă şi lentă. Stomacul nu

mai poate prelucra „licoarea lui Bachus“. Împreună cu el suferă şi

celelalte părţi din corp, mai ales ficatul care are un rol foarte important în

digestie. Dar atacul continuă şi asupra celorlalte organe: totul cade, se

ruinează, slăbeşte, se strică,până la popasul final al beţiei, la

slăbirea creierului, până la nebunie. Un pericol serios îl

prezintă şi consumul cumpătat, zilnic, al băuturilor spirtoase.

Ca urmare a acestor consumuri apar: tremurul mâinilor,

anemie, insomnie, coşmarurile, slăbirea memoriei şi agitaţii

nervoase. Alcoolul în cantitate mare compromite capacitatea

imunitară a organismului şi, prin aceasta, pe de-o parte îi face

pe alcoolici receptivi la tot felul de boli, iar pe de altă parte,

odată îmbolnăviţi, le îngreuiază vindecarea. Cândva se credea

că în caz de epidemie sau de holeră, trebuie băut mult vin

roşu. Astăzi ştim că alcoolul paralizează activitatea

globulelor albe, care au tocmai rolul de a distruge microbii.

Orice medic poate confirma că cine bea mereu băuturi spirtoase se

îmbolnăveşte mai repede la plămâni, nu rezistă la tuberculoză, tifos şi

holeră, suportă mai greu operaţiile etc.. Mortalitatea la cei alcoolici este

mai mare decât la cei care nu beau. Dacă nu ar exista alcoolismul, mult

mai mulţi dintre oameni ar ajunge la vârsta de 70-80 de ani, căci oamenii

prin alcool, chiar dacă nu contractează boli mortale, îşi slăbesc forţele,

aşa încât vor fi primele victime ale epidemiilor.

                         Alcoolul, inamic al vieţii care se naşte

                                         (O scurtă retrospectivă)

Se pare că, din timpuri străvechi, observaţii empirice au atras atenţia

asupra pericolului pe care-l reprezintă pentru viitorul copil consumul de

băuturi alcoolice de către femeia gravidă sau de către ambii părinţi,

înaintea sau chiar în perioada concepţiei. Iată câteva din mărturiile care

atestă cele de mai sus.

♦ În Cartea Judecătorilor din Vechiul Testament (care, de altfel

consemnează multe din cunoştinţele şi obiceiurile sau prescripţiile legate

de igienă şi alte probleme medicale), mama lui Samson primeşte

avertismentul de a nu consuma vin sau băuturi tari, deoarece va fi

în curând gravidă.

♦ Legile legendarului rege Licurg al Spartei interziceau

împreunarea trupească a soţului cu soţia după consumul de băuturi

alcoolice.

♦ În Cartagina s-a interzis mirilor de a consuma vin (alcool de

orice fel) în noaptea nunţii pentru a nu concepe copii cu defecte.

♦ Conform unor texte din secolul al XVII-lea, Aristotel spune că

„...femeile nebune sau în stare de beţie ... dau naştere cel mai frecvent

unor copii care le seamănă...“.

♦ În evul mediu, în cantonul Argau, din Elveţia, multe femei

gravide consumau din belşug băuturi alcoolice, îndeosebi băuturi

tari, pentru a avea copii de dimensiuni mai mici şi - în consecinţă - o

naştere mai uşoară.

♦ Primele relatări, privind copiii „loviţi“ de efectele consumului

de băuturi de către părinţi, datează din prima jumătate a secolului

al XVIII-lea, când guvernul Angliei a dat frâu liber producţiei de

băuturi spirtoase, prin desfiinţarea impozitului pe distilare. A urmat

aşa-numita „epidemie a ginului“.

♦ În 1726, Colegiul Medicilor raporta Camerei Comunelor:

„...consumul de băuturi de către părinţi este o cauză a naşterii unor

copii slabi, nedezvoltaţi şi bolnavi...“ şi cerea în consecinţă, limitarea

vânzării ginului. Peste 10 ani, în 1736, un comitet din Middlesex scria:

„...Mame nenorocite se obişnuiesc cu alcoolul...copiii se nasc bolnavi

şi slabi, arată de multe ori zbârciţi şi bătrâni, de parcă ar avea o vârstă

mult mai înaintată..“

♦ Psihiatrul francez Morel (1857) a studiat descendenţii a 200 de

alcoolici şi a considerat drept cauză a multiplelor boli nervoase şi psihice

consumul patern de băuturi alcoolice.

♦ Prima investigaţie epidemiologică a fost întreprinsă de Howe

(1848), care strânge datele a 300 de copii şi adulţi cu probleme psihice şi

găseşte, la 145 din cei studiaţi, părinţi alcoolici.

♦ În ultimul an al secolului al XIX - lea, Sulivan publică un studiu

detaliat care conţinea observaţiile sale făcute asupra a 600 de descendenţi

din 120 de mame alcoolice, deţinute în închisoarea din Liverpool.

Faptele constatate erau greu de neglijat: 56% dintre copii se născuseră

prematur, mortalitatea până la vârsta de 2 ani era mare şi creştea direct

proporţional cu avansarea alcoolismului mamei. În primul an al secolului

nostru, doctorul Bezzola întreprinde o interesantă investigaţie statistică

asupra naşterilor din Elveţia şi constată că după 9 luni de la data unor

mari serbări populare s-au născut mai mulţi copii cu tulburări psihice......

                     REZULTǍ UN FAPT DE NETǍGǍDUIT:

           ALCOOLISMUL PǍRINŢILOR, ÎN PRIMUL RÂND AL

          MAMEI, REPREZINǍ O NOXǍ PENTRU DESCENDENŢI.

           DECI, ALCOOLUL ESTE „INAMIC AL VIEŢII CARE SE

                                                          NAŞTE!“

                 Dacă aceşti savanţi ar fi citit cu atenţie Biblia ar fi putut ajunge la

aceleaşi concluzii fără atâtea cerecetări şi statistici, fiindcă Dumnezeu s-a

îngrijit să ne descopere aceste lucruri cu mii de ani înainte. În Vechiul

Testament, în Cartea Judecătorii, ni se relatează că trăia în vremea aceea

un om cu numele Manoe şi femeia lui era stearpă. «Odată însă s-a arătat

femeii îngerul Domnului şi i-a zis: „Iată tu eşti stearpă şi nu naşti; dar

vei zămisli şi vei naşte fiu. PǍZEŞTE-TE DAR, SǍ NU BEI VIN,

NICI SICHERǍ ŞI NIMIC NECURAT SǍ NU MǍNÂNCI“

(Judecători 13:3-4). Şi a venit femeia şi i-a spus bărbatului ei zicând că a

venit la ea un om al lui Dumnezeu, care era foarte luminos la înfăţişare

ca un înger. Şi atunci Manoe s-a rugat la Dumnezeu: „Doamne, fă să

vină iarăşi pe la noi omul pe care l-ai trimis Tu, şi să ne înveţe ce să

facem cu copilul care se va naşte“ (Judecători 13:8). Şi a ascultat

Dumnezeu glasul lui Manoe şi îngerul a venit învăţându-i acelaşi lucruB

„Să nu mănânce nimic din câte rodeşte viţa- de-vie; SǍ NU BEA

VIN, NICI SICHERǍ...“ (Judecători 13:14). Atunci Manoe l-a invitat

pe înger să-l aştepte până va aduce jertfă înaintea lui Dumnezeu un ied şi

prinos de pâine. „Când a început a se înălţa flacăra de la jertfelnic

spre cer, îngerul Domnului s-a ridicat cu flacăra de pe jertfelnic.

Atunci Manoe a înţeles că acela fusese îngerul Domnului“

(Judecători 13:20-21). La fel ca Samson a fost profeţit şi Sfântul Ioan

Botezătorul ca unul care „va fi mare înaintea Domnului; nu va bea

vin, nici altă băutură ameţitore şi încă din pântecele mamei sale se

va umple de Duhul Sfânt“(Luca 1:15).

                    Alcoolismul ia proporţii îngrijorătoare

Conform precizărilor făcute de dr. Cornelia Vulpe, şeful secţiei de

psihiatrie din cadrul Spitalului Judeţean din Iaşi, la nivel internaţional

depresiile ocupă primul loc în topul bolilor. În România, însă, pe primul

loc se află alcoolismul, urmat de depresii.

     Alcoolismul şi toxicomania, factori de dezechilibru social

Alcoolismul şi toxicomania sunt expresia unui dezechilibru afectiv

şi social al individului în cauză. De obicei, aceste boli apar atunci când

individul nu mai poate face faţă singur stimulilor stresanţi din jurul lui

sau când mediul familial, anturajul, îl împing către acest mod de viaţă.

Alcoolismul a luat amploare în ultimii zece ani în toate păturile sociale.

Sunt pacienţi care trăiesc într-o sărăcie lucie, sunt slabi, nespălaţi, nu au

casă, dar care găsesc resurse să consume zilnic alcool în cantităţi mari.

Mai grav este că ajung la spital pacienţi în comă alcoolică din rândul

elevilor de liceu, elevi care provin din familii cu nivel de trai bun.

(Tatiana Preduţ, „Despre alcoolism şi toxicomanie“, CURIERUL

MEDICAL, 2000).

            Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

                                    (Despre băuturi alcoolice)

        Iată ce-l învaţă Neagoe Basarab pe fiul său Teodosie dacă va vrea

să fie domnitor: „Cu băutura să nu-ţi îngreuiezi trupul, că mulţi zic:

bună este băutura multă. Cum este bună? Omul, când se îmbată,

dacă are minte multă atunci o pierde, dacă are mâini, nu-i sunt de

folos, dacă are picioare nu poate merge în ele, dacă are limbă, nu

poate vorbi cu ea. Deci, cum să nu fie rea beţia, dacă întreg trupul

nu-i mai foloseşte, ca să poată face ceva pentru Dumnezeu şi pentru

oameni. Şi încă şi alt rău izvorăşte din beţie, şi anume mai întâi

îmbolnăveşte trupul şi-şi sărăceşte casa, apoi îşi pierde mintea. Şi din

clipa în care-şi pierde mintea, atunci este pierdut şi cu sufletul. Şi tu

să bei, dar cu măsură, încât mintea ta să biruiască vinul, iar nu să

biruiască vinul mintea ta... Să nu faci daruri la beţie, pentru că îţi

vei risipi vistieria şi îţi vei căpăta nume rău, că vor zice aşa: „Să

mergem chiar acum la domnul acela nevrednic, pentru că acum este

beat; deci, când este treaz, el nu ne va da, iar când se îmbată, îşi

pierde mintea şi nu ştie cui dă!“ ...La beţie să nu te mânii, nici să

osândeşti, pentru că şi aceasta este un nume deosebit de rău...Căci şi

Sfânta Scriptură mărturiseşte, zicând: „Sunt unii care mai mult se

mulţumesc şi se bucură de cuvinte bune, decât alţii de mâncare şi de

băutură“ ...Ascultă pe Domnul zicând: „Luaţi seama, să nu se

îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură!“ Şi iarăşi prin

proorocul zice: „Treziţi-vă, băutorilor de vin la beţie şi tânguiţi-vă

că se ia din mijlocul vostru veselia şi bucuria!“. Bine este a sta

departe de vinul cel mult, căci este scris: „În lemnele cele multe se

face foc mare şi în mâncărurile cele multe se aţâţă desfrâul; precum

untdelemnul aţâţă flacăra, aşa şi vinul porneşte patima desfrâului“.

Căci precum lucrătorul beţiv nu se va îmbogăţi, aşa şi sufletul care

iubeşte beţia nu va înmulţi faptele bune, ci şi ceea ce are va pierde...

Fiule, „la vin nu te face viteaz“ şi nu te lăuda cu el, „căci pe mulţi i-a

pierdut vinul“ şi multe rele a făcut. El a făcut pe Noe să adoarmă

dezgolit şi a râs fiul său Ham de el, el a făcut pe Lot să se însoţească

cu ficele sale, el a doborât în cele din urmă pe Samson cel viteaz,

bărbat care se născuse din făgăduinţă şi puternic cum n-a mai fost

un altul între fii oamenilor care zice: „Nu te uita la băutură când

face spume în pahar, alunecă uşor dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi

înţeapă ca o viperă. Ochi tăi se vor uita după femei şi gura ta va

vorbi prostii. Şi vei fi ca un om culcat în mijlocul mării şi ca un

cârmaci adormit la cârmă“. Omul când apucă patima beţiei îşi vede

pieirea, dar nu se mai poate opri. Solomon simţea şi scria că a

pierdut cârma vieţii şi totuşi nu s-a mai putut întoarce din calea

pieirii. N-are diavolul alt ajutor mai bun ca băutura şi beţia.

Ce spuneau poeţii şi filozofii despre beţie

► „Beţia nu este altceva decât o nebunie voluntară“ (Seneca,

Epistolae ad Lucilium).

► „Noaptea, iubirea şi vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat“

(Ovidius, Amores,1,6,59).

► „Cel ce se biruie pe sine, în slăbiciunea lui, este mai puternic

decât acela ce supune o cetate “ (Fr. Schiller).

► „Fugi de plăcerea care dă naştere durerii“ (Solon).

► „Paharele pline pe cine nu fac vorbăreţ? (Horaţiu,

Epistulae,1,5,19).

► „Beţivul îşi îneacă întâi necazurile şi apoi viaţa“ ; „Izvoarele

răutăţilor dintr-o ţară sunt cârciumile şi luxul“; „Viciile sunt călăii

care te omoară încet ca o sabie ascuţită“ (Nicolae Iorga).

► „De beţie fugi în viaţă, chiar în val căutând scăpare / În

pahar te-neci adesea mai curând decât în mare“ (Vasile Militaru,

Vorbe cu tâlc).

► „In vino veritas!“ (lat. „În vin e adevărul“) - Expresie veche

de peste 2000 de ani, dar cu cât mai veche cu atât mai vestită, ca şi vinul

la care se referă. Paternitatea ei este atribuită lui Alceu, poet grec care a

trăit cu 6 veacuri înaintea erei noastre. Pe vremea lui, celor bănuiţi de

fapte infamante li se turnau vinuri tari în amfore mari de lut, spre a-i

îmbăta şi scoate de la ei adevărul. Din acest fapt a scos şi Alceu un

adevăr pe care l-a turnat în cupa mică a unei maxime, extrem de des

aflată pe buzele oamenilor. Omul, la băutură, devine expansiv, vorbăreţ.

El dezvăluie atunci taine, intimităţi, adevăruri pe care la ascunde când

este treaz. Expresia se foloseşte şi în zeflemea.

                                             Expresii

A bea vin unde cântă broasca = a bea apă; A boteza laptele,

rachiul sau vinul = a pune apă în...; a falsifica; A-l ajunge pe cineva

băutura = a se îmbăta; A lucra pe cineva în foi de viţă = a unelti

împotriva cuiva, a pregăti ceva în ascuns împotriva cuiva; Beţivului şi

dracul îi iese cu ocaua înainte = beţivul găseşte oriunde prilej să bea;

Beat mort (sau turtă, lemn, lulea,criţă,tun, cuc, frânt...) = beat peste

măsură.

                                     Mintea şi vinul

          O veche istorioară din Orient spune aşa: Când omul bea primul

pahar, mintea începe să se îngrijoreze, spunând: „Destul, vinule,

destul...Opreşte-te, ajunge!“ Când omul mai bea încă un pahar, atunci

mintea se supără şi se ia la ceartă cu vinul, fiindcă după ce omul bea şi al

doilea pahar, vinul începe a împinge mintea, ca să-i ia locul. Şi de aici

ceartă şi neînţelegere. La cel de-al treilea pahar pe care îl bea omul,

mintea supărată îi zice vinului: „De-acum rămâi tu în locul meu!“ Iar

omului îi zice: „ Rămâi sănătos, omule!“ Nu ţi-a fost de ajuns un

pahar, ci ţi-au trebuit trei, iar după trei vin treizeci şi trei. De acum

ascultă de vin“.

                       Deci, de la al treilea pahar începe slujba diavolului. Diavolul

privegează neîncetat şi-i îndeamnă pe oameni să intre în cârciumi „La

un pahar“. Când este omul necăjit, diavolul îndată îi şopteşte: „Hai,

omule, la un pahar!“. Dacă este ostenit, îl îndeamnă: „Hai la un

pahar!“. Iar dacă-i Duminică sau o altă sărbătoare mare: „Hai în

cârciumă la un pahar!“, iar în aceste pahare este moarte şi otravă.

► Olofern, viteazul general al oştirilor asiriene, din cauza beţiei şi-a

pierdut capul (Iudit 12:13). Aşa îşi pierd capul şi sufletul şi în vremurile

noastre mulţi creştini nesocotiţi din cauza beţiei.

► Nabal, bogătaşul israelian, prin beţie şi-a pierdut sănătatea, viaţa

şi soţia (1 Împăraţi 25:86-89).

► Urie, îmbătat de David, n-a priceput...şi şi-a pierdut cumpătul,

soţia şi viaţa (2 Împăraţi 11:16-17).

► Împăratul Ila, în vremea chefului şi beţiei sale, a fost lovit cu

sabia de Zimri şi ucis (3 Împăraţi 16;8-10).

► Baltazar, împăratul Babilonului, în noaptea monstruosului chef

şi al beţiei lui, şi-a pierdut tronul, împărăţia şi viaţa (Dan 5).

► Zinon, împăratul Ţarigradului, urât de poporul, boierii şi oştirea

sa din cauza beţiei, a fost îngropat de viu (beat) de soţia sa Augusta

Adriani („Didahii“ - Ilie Miniat, arhiepiscop de Kalavrita).

                                  Ziua şi noaptea de anul nou

Noaptea de Anul Nou ar trebui să fie o noapte tainică şi plină de

fior, căci omul încheie încă un an din viaţa lui şi păşeşte pragul unui an

nou şi nu ştie în ce intră: în viaţă sau în moarte; în sănătate ori în boală;

în bucurie ori în necaz. La pragul dintre ani, la miezul nopţii, adevăratul

creştin se află în rugăciuni mulţumind lui Dumnezeu pentru anul care

tocmai s-a încheiat şi cerând ca binecuvântarea lui Dumnezeu să se

reverse şi peste anul cel nou. Anul nou trebuie să fie un bilanţ sufletesc.

Ce păgânătate a ajuns Anul nou fiincă pentru cei mai mulţi este doar un

motiv de chefuri şi de beţie. Ori, îndemnul din Evanghelie este clar:

„Privegheaţi deci, căci nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru“

(Matei24:42).

                                 Beţiile de ziua numelui

Mulţi creştini serbează ziua numelui înconjuraţi de cei dragi din

familie şi alţi invitaţi. Numai că de cele mai multe ori se îmbată în

această zi. Despre sfinţii ale căror frumoase nume le purtăm (Ioan,

Gheorghe, Nicolae, Vasile, Maria...) nu scrie nicăieri că erau iubitori de

alcool şi de petreceri cu mare risipă. Spre exemplu Sfântul Nicolae a

fost un mare făcător de minuni şi sfânt al milei, ultimul ban pe care l-a

avut împărţindu-l săracilor. Sfântul Gheorghe a făcut altfel de vitejii

decât acelea care se fac în stare de ebrietate sau pe la cârciumi. Sfântul

Ioan Botezătorul n-a băut niciodată vin sau altă băutură ameţitoare. Şi

dacă Sfinţii au fost pilde măreţe de înfrânare şi mare sfinţenie, atunci de

ce oamenii care le poartă numele ţin cu orice preţ să facă mare chef şi să

se îmbete de ziua numelui lor? Poate că aceşti Sfinţi dacă s-ar ivi în

lume, ar striga după cei care le poartă numele şi le-ar zice: „Oameni

buni, ori vă purtaţi după numele ce le aveţi, ori vă lepădaţi de aceste

nume...căci altfel ne batjocoriţi amintirea“.

                                        Un raport în iad

                    Azi mai mult ca niciodată / Multă lume se îmbată,

                        Căci Satana singur ştie / Căci câştigă prin beţie.

          Se spune că o dată Scaraoschi, mai marele dracilor, a chemat la

raport pe toţi dracii din lume să le ceară socoteală despre isprăvile ce

le-au făcut printre oameni. Iată soseşte unul şi se închină în faţa lui

Scaraoschi. „De unde vii, fârtate, şi ce isprăvi ai făcut?“ „Am fost

acolo şi acolo, întunecimea voastră, şi am aprins ura şi mânia între

oameni; pe urmă au trecut la bătaie şi unul l-a omorât pe celălalt“.

„Şi cât timp ţi-a trebuit pentru izbânda aceasta?“ „Trei ani de zile,

întunecimea voastră“ „Trei ani? Atât ţi-a trebuit pentru isprava asta“

- strigă Scaraoschi plin de mânie - şi jap, jap, pe spatele diavolului.

Un alt diavol soseşte şi se închină. „Dar tu, argate, de unde vii şi

ce-ai făcut?“ „Eu, întunecimea voastră, am tras un om în patima

desfrânării“. „Şi cât timp ţi-a trebuit pentru lucrul acesta?“ „Un an,

întunecimea voastră“. „Pfui, împieliţatule, un an ai cheltuit tu pentru

un astfel de fleac?“ - strigă Scaraoschi şi jap, jap îi trage şi ăstuia o

mamă de bătaie. Soseşte încă un drăcuşor la închinare. „Dar tu,

Aghiuţă, ce-ai putut face prin lume?“ „Eu, întunecimea voastră,

i-am făcut pe nişte oameni să înjure, să se desfrâneze, să se bată şi să

se omoare“. „Şi cât timp ţi-a trebuit pentru izbânda asta?“. „O

singură zi, întunecimea voastră“. „Bravo, Aghiuţă. Şi cum ai putut tu

face această ispravă?“. „Cu băutură, întunecimea voastră...i-am dus

pe oameni la birt şi i-am îmbătat. Iar după ce s-au îmbătat au voit să

se desfrâneze cu nişte femei, de la femei s-au luat la ceartă, la bătaie,

iar bătaia s-a terminat cu omor“. „Bravo, Aghiuţă, bine te-ai purtat,

îi zise Scaraoschi, bătându-l pe umăr, iar voi nemernicilor care aţi

cheltuit ani de zile până să câştigaţi un suflet, le zise Scaraoschi

celorlalţi, luaţi pildă de la Aghiuţă, diavolul beţiei, fratele vostru:

                                 „FOLOSIŢI ŞI VOI ALCOOLUL!“.

                                             „Al tempo perduto“

Umblând prin Italia, cineva a văzut într-un loc, o cârciumă pe care

era scris „Al tempo perduto“, adică „La timpul

pierdut“. Potrivită firmă! Cu adevărat vremea

cea scumpă ce o petrece omul la cârciumă este o  vreme pierduta pentru suflet ,pierduta pentru Imparatia lui DUMNEZEU.

               (Răscumpăraţi

                     vremea...)

                                              
    Pe poarta unei cârciumi

Pe poarta unei cârciumi din Dobrogea un bun creştin a lipit o coală

de hârtie pe care scria: „Vrei să intri în cârciumă? Aminteşte-ţi că patru

pahare fac un litru, doi litri un rând; două rânduri fac o discuţie şi o

discuţie face o ceartă; o ceartă face o bătaie şi o bătaie aduce doi

jandarmi, un judecător şi un grefier, care fac o amendă şi câteva luni

de închisoare. Deci, vezi-ţi de drumul tău!“

                                      Răspunsul lui Diogene

Diogene - vestit filozof din vremea lui Alexandru Macedon - fu

îmbiat odată cu un pahar de băutură. Diogene luă paharul şi îndată îl

răsturnă jos. „De ce ai făcut, Diogene, acest lucru ?“. „L-am răsturnat

eu - răspunse Diogene - ca nu cumva să mă răstoarne el pe mine!“.

                    După beţie, fratricid din gelozie

Întâmplare sângeroasă cu doi fraţi nefericiţi, într-o localitate rurală

din judeţul Dolj. Doi fraţi naturali, M. M. (22 ani) şi N. M. (28 de ani),

iubeau aceeaşi fată şi nici unul nu a fost în stare să renunţe în favoarea

celuilalt. Doar moartea de om a pus capăt gâlcevei absurde, fără însă a

aduce cuiva fericirea...

Cu puţin timp în urmă, cei doi fraţi au întârziat mai mult la

cârciumă. Au băut mult, în speranţa că vor uita de necaz şi, poate, se vor

împăca pentru totdeauna.

N-au reuşit însă decât să se

îmbete criţă şi să înfigă şi

mai adânc unul în celălalt

cuiul geloziei. Ieşindu-şi

din minţi, M. M.si N. M.
au parasit carciuma tinandu-se de gat.
Iar  afara s-au dezlantuit fiarele .Mai in putere ,fratele cel mic a scos cutitul
din haina si si-a

înjungiat mortal, în piept, fratele mai mare! A lăsat cadavrul în parc şi a

dispărut în noapte. A fost prins şi arestat două zile mai târziu. Şi-a

recunoscut ticăloşia şi va suporta consecinţele: 20 de ani de închisoare.

Dacă părinţii lor i-ar fi crescut în dragoste şi-n frică de Dumnezeu, dacă

i-ar fi dus din fragedă pruncie în fiecare dumnică la Sfânta Biserică, dacă

i-ar fi învăţat să postească, să se roage, să se spovedească şi

împărtăşească, dacă în această tulburare sufletească cei doi fraţi ar fi

alergat la preot să-i ceară un sfat duhovnicesc cu siguranţă nu s-ar fi

întâmplat ce s-a întâmplat. Au alergat la cârciumă, cerând sfatul

alcoolului şi iată unul este în pământ şi altul în puşcărie. („Academia

Infractorul“,nr.21, pag.5, din 28.05. - 03.06.2004).

                              Acum du-te singur înapoi!

În pelerinaj fiind, când am ajuns la Sfânta Mănăstire Strâmba de Jiu

(Sfânta Treime), am aflat o interesantă întâmplare din viaţa unui localnic

G. Ion din apropiere, care multă vreme a fost stăpânit de duhul beţiei. Ne

povestea că noaptea îl trezeau diavolii, îl ajutau să deschidă uşa, îi mutau

picioarele pe scări, şi-l duceau chiar unde ascunsese soţia lui băutura.

Diavolii îi aduceau furtunul, i-l puneau în gură şi trăgeau dopul de la

butoi. Deci, nenea Ion nu trebuia să facă nici un efort pentru a se îmbăta

„cui“. Trăgea din butoi şi bea, şi bea, şi bea până nu mai încăpea vin în

el, iar apoi pica jos. Acum ar fi vrut să se întoarcă în casă, însă diavolii

râdeau de el şi-i spuneau: „Acum du-te singur înapoi!“. Iar el îi întreba:

„De ce m-aţi adus aici?“. Şi adormea lângă butoi, iar când îşi revenea, o

făcea în ţipetele soţiei. Cu bucurie în suflet vă pot spune că (din mila lui

Dumnezeu, prin rugăciunile soţiei, ale lui şi mai ales ale maicilor din

Sfânta Mănăstire) acest om s-a vindecat de păcatul beţiei şi este un bun

creştin , nelipsit de la Sfintele slujbe.

             Beţia este mai rea decât crima şi curvia!

De la părintele meu duhovnic am aflat o istorioară din care se poate

vedea farte clar că beţia este mai rea decât crima şi curvia: A trăit odată

un om în frică şi-n dragoste de Dumnezeu, un credincios care s-a ostenit

să supere cât mai puţin posibil pe Dumnezeu. Într-o zi a apărut diavolul

lângă el şi i-a zis: „De atâţia zeci de ani sunt cu ochii pe tine, am

încercat în fel şi chip şi nu te-am putut înşela să faci nici unul dintre

păcatele mari, strigătoare la cer. Aşa nu se mai poate, trebuie să faci şi

tu măcar unul dintre ele. Iată te las să-ţi alegi: crima , curvia sau beţia.

După trei zile mă voi întoarce să-mi spui ce ţi-ai ales“. S-a gândit omul:

crima nu-mi pot alege fiindcă aş călca porunca a şasea - Să nu ucizi!;

curvia în nici-un caz nu mi-o pot alege fiindcă în felul acesta aş călca

porunca a şaptea - Să nu fii desfrânat!; nu-mi rămâne decât să aleg

beţia. O să mă îmbăt şi eu de câteva ori, apoi am scăpat de păcatul ăsta.

După trei zile a venit diavolul şi l-a întrebat: „Ei, ia spune-mi, ce ţi-ai

ales?“. Iar omul i-a spus: Beţia!. Şi diavolul a plecat. La puţin timp după

aceea omul s-a îmbătat criţă, neştiind ce face a violat-o pe mama lui şi

apoi în aceeaşi stare de beţie şi-a ucis tatăl. IATǍ CǍ BEŢIA ESTE

MAI REA DECÂT CRIMA ŞI CURVIA, CǍCI DIN BEŢIE LE-A

FǍCUT ŞI PE CELELALTE DOUǍ.

                       Frate dragă, lasă-te de băutură

                                               I. Tudusciuc

       Vai, te miri cu câtă trudă                  „Bea, creştine, zice dracul,

       Se câştigă azi un ban,                         Bea, căci banii tăi îi bei

       Dar cu câtă uşurinţă                            I-ai muncit şi ai tot dreptul,

     Merge-n mâna lui Satan.                      Fă cu dânşii tot ce vrei !...

    Şase zile-n săptămână                            Bea, creştine, bea otravă,

    Bietul om s-a ostenit                               Bea căci faci pe placul meu,

    Si Duminică la crâşmă,                           Bea, creştine, bea şi-njură

     Iată, tot a cheltuit.                                  Mai cu foc pe Dumnezeu“.

Oricât de căzut ar fi cineva din pricina beţiei, trebuie să ştie că

Tatăl cel ceresc îl doreşte şi îl aşteaptă cu braţele deschise. Şi ca

dovadă a acestor cuvinte să comparăm pedeapsa pentru păcatul

beţiei în Vechiul Testament cu pedeapsa pentru acelaşi păcat în Noul

Testament.

În Vechiul Testament era legea care judeca păcatul fără iertare,

după greutatea lui. Iată cum este arătată şi judecată beţia:Dacă un om are

un fiu neascultător să spună bătrânilor cetăţii: „Iată, fiul nostru este

neascultător şi îndărătnic, nu ascultă de glasul nostru, este lacom şi

beţiv. Şi toţi cei din cetatea lui să-l ucidă cu pietre şi să moară“

(Deuteronom 21:18-21). Ce groaznică pedeapsă! Beţivul era omorât cu

pietre. Arată şi această pedeapsă cât de grav era socotit păcatul beţiei.

În Noul Testament a venit darul, dragostea şi iertarea Tatălui

ceresc. Şi în Noul Testament se află un fiu care şi-a mâncat averea în

beţii şi desfrânări: fiul risipitor. Dar, întorcându-se acasă, a fost primit cu

ospăţ de bucurie. Un alt exemplu este Fericitul Augustin, care vreme

de aproape 20 de ani şi-a trăit viaţa în desfrânări, ospeţe şi beţii,

până când într-o zi deschizând pentru prima dată Biblia, la

întâmplare, a citit următoarele versete: „ Să umblăm cuviincios ca

ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu

în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi

grija de trup să nu o faceţi spre pofte“ (Romani 13:13-14). Iar

Fericitul Ieronim spune: „Bagă de seamă ca respiraţia ta să nu fie

niciodată mirositoare a vin. Fereşte-te precum de vin aşa şi de orice

altceva cu care te-ai putea îmbăta“. La polul opus al beţiei este aşezată

abstinenţa, acea stare prin care a rămas întru sfinţenie Sfântul Ioan

Botezătorul: „Căci el va fi mare înaintea Domnului; nu va bea nici

vin, nici altă băutură ameţitoare şi va fi umplut de Duh Sfânt încă

din pântecele maicii sale“ (Luca 1:15).

                                       Iubiţi credincioşi,

                 „Vinul este de la Dumnezeu, beţia este de la diavolul“

                                         (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Când nu este credinţă în Dumnezeu, omul încearcă să umple cu

alcool acest gol uriaş din sufletul său, caută să-şi înece suferinţele, mai

ales neliniştea sfâşietoare care pustieşte inima celui care rămâne fără

răspuns la întrebările fundamentale ale vieţii şi ale morţii. De aceea ne

îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Nu vă îmbătaţi de vin în care este

pierzare, ci vă umpleţi de duhul“ (Efeseni 5:18), iar Sfântul Ioan Gură

de Aur ne spune un cuvânt de neuitat: „Beţia este icoana morţii“,

fiindcă Dumnnezeul beţivului fiind pântecele, acesta îl părăseşte pe

Dumnezeu şi se închină la idoli (Coloseni 3:5).

La creaţie, Dumnezeu a făcut odată cu toate celelalte şi via, şi chiar

a îngăduit ca omul să bea un pahar de vin după cum este scris: „ De

acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin pentru stomacul tău şi

pentru desele tale slăbiciuni“ (1 Timotei 5:23). Şi tot în Biblie scrie

că:„Vinul veseleşte inima omului“ (Psalm 103:16). Iisus Hristos a

prefăcut apa în vin la nunta din Cana Galileii (Ioan 2). Un pahar, două de

vin pe săptămână, aduce veselie şi sănătate: „Bucuria inimii şi veselia

sufletului este vinul, când se bea la vreme, cu măsură. Amărăciune

sufletului este vinul când se bea mult; certuri şi căderi face“

(Înţelepciunea lui Sirah 31:33-34). Deci, nenorocirea este că, la

consumarea vinului ca şi a altor băuturi alcoolice, foarte uşor se trece

de la uz la abuz. Alcoolismul pune clar în evidenţă tragedia omului care

se îndepărtează de Dumnezeu şi fraţii săi, asemenea fiului risipitor din

parabolă.

Pentru a nu ajunge la acest păcat este bine a-i sfătui pe copiii noştri

să fie cumpătaţi încă din fragedă pruncie, să evite anturajele,

teribilismele etc.. Cel ce bea zilnic, chiar cantităţi mici, poate ajunge

alcoolic. Beţia poate aduce cele mai mari rele asupra noastră ca

persoane, asupra familiei şi asupra societăţii în care trăim. Rezultatul

beţiei este dezamăgirea. Dezamăgirea, interesant cuvânt şi de luat în

seamă. Beţia aduce: certuri, scandaluri,bătăi, crime, violuri,despărţiri,

sinucideri, desfrânări etc. Beţivul nu numai că îşi distruge viaţa, dar

pierde şi şansa vieţii veşnice, căci scris este: „...beţivii nu vor moşteni

Împărăţia lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 6:10). De patima beţiei, omul

poate scăpa numai cu darul şi ajutorul Celui care a venit în lume să

nimicească lucrarea diavolului (1 Ioan 4:8).

Diavolul începe cu o aţă subţire (primul pahar de băutură), şi aţa se

tot îngroaşă până când se face ştreang, iar în cele din urmă laţ. Paharul de

băutură este mic, dar el este o temniţă grozavă pentru atâţia şi atâţia

păcătoşi. Pentru unii acest ştreang ajunge să fie chiar ştreangul

spânzurătorii (îşi curmă singuri firul vieţii) căzând în deznădejde şi

neştiind că sinucigaşii nu au iertare în vecii vecilor, fiind păcat împotriva

Duhului Sfânt (Marcu 3:28-29).

Un lucru trebuie să ştie oamenii, că patimile cele grele sunt lucrarea

şi puterea diavolului. Ele pot fi biruite numai cu puterea Domnului,

pentru că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dezlegat pe cei

chinuiţi de duhuri rele. El singur poate dezlega şi pe cei legaţi de

patimile cele rele. De patimile cele rele poate scăpa omul numai cu

ajutorul lui Dumnezeu.

              DECI, BEŢIA ESTE O PATIMǍ CARE POATE FI BIRUITǍ!

                                                 Medicament

Reţetă pentru a scăpa cineva de patima beţiei:

- 50 de grame de pătrunjel cu frunze cu tot.

- o felie de coajă de portocală.

- o felie de coajă de grepfruit.

Se fierb într-un litru de apa până când apa scade la jumătate,

respectiv 500 de ml. Se ia în fiecare dimineaţă, dacă se poate pe

nemâncate câte o linguriţă. Dacă nu se poate o putem pune celui

împătimit de beţie în ceai sau în cafea. Conţinutul obţinut se păstrează

într-o sticlă de culoare închisă, la temperatura camerei.

                                Vindecare de patima beţiei

Un bărbat se îmbăta adeseori, iar când îl certa soţia, îi spunea ca

bea pentru a-şi uita necazurile. Într-o zi, femeia şi-a luat copiii de mâna

şi s-au dus împreună la cârciumă, s-au aşezat la o masă şi au comandat

băutură. - Nu ţi-e ruşine să vii la cârciumă? i-a zis bărbatul ei. - De ce

să-mi fie ruşine că sunt unde este şi bărbatul meu, a spus femeia, şi

a început să bea. - Nu ţi-e ruşine să bei între bărbaţi? a întrebat iar

bărbatul. - Vreau să-mi uit şi eu necazurile, a răspuns femeia. Apoi a

început să dea de băut şi copiilor. - Ce faci femeie? - Le dau şi lor să

bea să uite că sunt flămânzi şi goi. Adânc mişcat, la auzul acestor

cuvinte, bărbatul şi-a scos femeia şi copiii din cârciumă şi a renunţat

pentru totdeauna la patima beţiei.

                                                   Beţia

Băutura, chiar şi puţină fiind, mănâncă viaţa şi se aseamănă

oarecum cu sinuciderea lentă. A bea până la fund înseamnă a nu

cunoaşte binele. Şi sănătatea este mai puternică şi mai trainică atunci

când oamenii nu bea deloc. Cel ce nu bea, întotdeauna este vioi,

sprinten la lucru (Sfaturi înţelepte, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura

Egumeniţa, Galaţi, 2009).

                           Mărturisiri unei doctoriţe

◙ Când erau copiii răciţi, părinţii lor îi împachetau într-un

prosop cu ţuică, neştiind că pielea este şi ea un organ şi are

proprietăţi absorbante. Aceasta a fost cauza pentru care o mamă a

venit cu copilul în comă alcoolică.

◙ La grădiniţa de copii s-a dus doctoriţa pentru un control de

rutină. L-a văzut pe un copilaş că avea mustaţă produsă din cauza

vinului băut şi l-a întrebat: Măi copilaş tu ai băut vin? Da, doamna

doctor, n-a mai avut timp bunica să-mi facă ceai şi mi-a dat o cană

cu vin.

◙ În unele comune din judeţul Olt, când mamele vor să-şi

înţărce copiii, le pun la gură o cârpă bine îmbibată în ţuică şi zahă.

De multe ori copiii au ajuns să fie duşi la spital în comă alcoolică.

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1995; Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al

Noului Testament, E.I.B.M.,1995; Doctorul Nicolae Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare,

Editura Christiana, Bucureşti, 2002; Dr.doc.Ştefan Sandor, Alcoolul-inamic al vieţii care se

naşte, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1988; Învăţăturile lui Neagoe Basarab

către fiul său Teodosie, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti,1996; http://www.sfaturi

ortodoxe.ro/; Dana-Cristina Moldovan, file://A:/Alcoolismul/ Ecouri alarmante.htm; I.Berg,

Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Editura Ştiinţifică, Bucure]ti,1968; Vasile Matei,

Dicţionar de maxime, reflecţii, expresii latine, comentate, Bucureşti,1998;

file://A:/Alcoolismul/Evenimentul.htm;

SURSA

  HRANA PENTRU SUFLET: DESPRE P ĂC A T U L B E Ț I E I