“Lumânările se aprind cu lacrimi”, şoptea bunica, seara, îngenuncheată la icoană.
Bunica mirosea a busuioc, ca şi icoana.
“Şi cum se sting?” întrebam eu, neînţelegând de ce e nevoie de lacrimi ca să aprinzi o lumânare.
“Nu se sting, doar câteodată, când vine vântul cel smintit”
“De unde vine vântul cel smintit?”
Bunica nu răspundea; tăcea, îngândurată, cu o uşoară cută pe frunte, privind atent lumânarea.
“De unde vine vântul cel smintit?” insistam eu.
“E taină” şi mâna bunicii se odihnea o clipă, uşoară ca un zbor, pe fruntea mea: “e taina vântului, aşa cum sunt şi multe alte taine, taina adâncă a verdelui, a copacilor visând să fie păsări, a păsărilor obosite dorindu-şi rădăcini, taina lacrimilor care menţin lumânarea aprinsă, a necunoscuţilor care suntem noi”. Ofta uşor bunica, aplecându-se mai adânc în faţa icoanelor.
Azi e rândul meu să aprind lumânarea cu lacrimi; şi ca atunci, vine năpraznic vântul cel smintit - pe care-l cunosc atât de bine - şi încearcă să stingă lumânarea; dar flacăra se înalţă, dreaptă şi neclătinată, arcuindu-se lin ca şoldul de fecioară.
Şi taina, tainele, povestea, se desfăşoară lin, ca glasul bunicii de demult, busuiocul miroase a icoană, amintirea rememorează ceara curată, şi lumânarea arde drept, pe când în cele patru puncte cardinale meşterii tâmplari cioplesc Crucea!