Un satean i-a spus intr-o zi vecinului sau:
- In zadar incerc sa dobandesc pacea, iertand pe cei care mi-au facut rau.
Vecinul i-a raspuns:
- Daca nu primesti pacea iertand, inseamna ca nu ai iertat.
- Ba da - eu am iertat mereu, dar n-am fost partas pacii, a grait sateanul.
- Vecine, repet: iertarea astfel data, fara indoiala ca n-a fost buna.
- Ce-i lipseste?, a zis sateanul.
- Adeseori, iarna, soarele bate in plin. Lumina lui e stralucitoare, dar el nu poate incalzi. Ii lipseste caldura. Stai sub stralucirea lui si ingheti. Tot asemenea, iubite vecine, este si cu iertarea. Ca ea sa aduca in suflet pacea pe care o doresti, ii trebuie caldura uitarii. Daca iertam fara sa uitam, aceasta iertare nu este iertare. Este o simpla vorba. .... Numai uitand, iertam cu adevarat, a marturisit vecinul.