Numele: Mă numesc „Copilul lui Dumnezeu”

Numele: Mă numesc „Copilul lui Dumnezeu”. Am primit acest nume când am fost înfiat… mi l-au înregistrat direct în Cartea vieţii. Încerc să îl port cu demnitate. „Vedeţi ce dragostea ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem…”

Data naşterii: M-am născut de două ori. Ultima dată m-am născut pentru cer. „Adevărat, adevărat iţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.’’

Locul naşterii: Locul în care m-am născut şi-a lăsat puternic amprenta asupra mea. Prima dată m-am născut într-un loc mizer, numit fărădelege, numit păcat. Şi astăzi încă plătesc tribut faptului că m-am născut acolo. A doua oară m-am născut din Dumnezeu. „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea… dar binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare , ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru noi.”

Familia: Am un Tată grozav, e cel mai grozav Tată din Univers. Îl cheamă Dumnezeu. Şi mă iubeşte enorm. Am şi un frate mai mare. Are 33 de ani şi vreo câteva veşnicii. Ca orice frate mai mare, are tot timpul grijă de mine. Îmi place când oamenii spun că semănăm…”Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie întâi-născut dintre mai mulţi fraţi.”

Adresa: Am locuit câţiva ani pe Str. Pierzării. M-am mutat de acolo. Deocamdată nu am o locuinţă stabilă. Sunt străin şi călător. În credinţă au murit mulţi eroi ai Scripturii, „fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.”

Categoria socială: Am fost rob. Acum sunt fiu moştenitor… şi ce voi mai fi… nu mi s-a arătat încă. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arata El, vom fi ca El ; pentru că Îl vom vedea aşa cum este… Şi , dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos.”

Studiile: Studiez în şcoala lui Isus. Credinţa, nădejdea, dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor, smerenia şi altele. Multe discipline încă îmi dau mari bătăi de cap. Dar îmi place să cred că sunt un elev silitor. Mă străduiesc să fiu pregătit pentru marele examen. „Învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima.” „Arată-mi Doamne, căile Tale şi învaţă-mă cărările Tale. Povăţuieşte-mă în adevărul Tău şi învaţă-mă…”

Profesia: Am primit cea mai onorabilă slujbă dintre toate: aceea de a fi slujitorul tuturor. Încă încerc să mă deprind cu ea. Oricum, slujba aceasta se plăteşte foarte bine. Dar nu acum… Şi nu aici… „Ci oricare vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor.”

Antecedente penale : Da, am şi aşa ceva. Am comis o crimă. Mi-am ucis propriul eu. Pentru asta, am primit pedeapsa maximă : am fost condamnat la fericire eternă. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”

Proprietăţi: Sunt suficient de bogat, ca să nu mă îngrijorez pentru ziua de mâine. Iar când nu va mai fi un mâine, Cineva mi-a lăsat moştenire întregul cer. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra…Nu va îngrijoraţi, deci, de ziua de mâine ; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi.”

Hobby-uri: Îmi place să călătoresc : sunt în drum spre patria cerească. Îmi place şi să citesc : nu e nici o zi în viaţa mea fără Scriptură. Şi în general îmi place să-mi trăiesc viaţa din plin: o trăiesc pentru Dumnezeu. „Căci pentru mine a trăi este Hristos… căci dacă trăim pentru Domnul trăim…

Situaţia actuală: Tot ce sunt acum, sunt prin harul Lui Dumnezeu şi harul Lui faţă de mine e nemăsurat…. „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic ; ba încă am lucrat mai mult decât toţi : totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine.”

Data morţii: Încerc să mor în fiecare zi. Faţă de mine însumi. „De aceea , să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia… şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate, evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos.”

Te regăseşti aici?

primit prin mail

ROSTUL CANDELEI

de Mariana Borloveanu

Candela aprinsă este semn al credinţei, al dragostei, al nădejdii pe care ne-o punem în Dumnezeu, astfel încât El să fie ocrotitorul nostru şi al casei noastre. Candelele se aprind în biserică, dar şi la icoanele din casele credincioşilor, precum şi în cimitire, la căpătâiul morţilor. Ele ne întâmpină la intrarea în sfintele noastre biserici şi ne luminează locul de rugăciune de acasă; candelele mari sunt suspendate şi ard deasupra uşilor împărăteşti ale altarului, precum şi la icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă.
Întruchipează Harul Divin
Cuvântul „candelă” vine de la grecescul „kandila”, însemnând „lampă veghetoare”. Aceasta ne aduce aminte că toţi creştinii trebuie să privegheze neîncetat, pentru că nimeni nu ştie când va veni Hristos.
O candelă întotdeauna picură lumină peste chipurile noastre atunci când ajungem în faţa sfintelor altare şi luminează blând, mângâie sufletele învăluite în rugăciune, lumina întruchipând-o pe cea a Harului Divin. Ea trebuie ţinută permanent aprinsă în casele noastre. Aşa ne învaţă şi pilda fecioarelor din Evanghelie, care Îl aşteptau pe Mântuitorul Hristos cu fitilele aprinse. Unele dintre ele, care nu au avut suficient untdelemn pentru a arde continuu candelele, au pierdut venirea Mântuitorului. Acest gest este răspunsul creştinului la îndemnul Mântuitorului: „Privegheaţi că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25, 13).
Lumina ne duce la Dumnezeu
Credincioşii aprind candela ori de câte ori, în vreun fel anume, simt nevoia de a se întâlni cu Dumnezeu. Sunt şi situaţii când ea nu poate rămâne permanent aprinsă, dar oricare creştin trebuie să ştie că este bine să o aprindă seara sau ori de câte ori se roagă. De asemenea, candela trebuie să ardă continuu în zilele de sărbătoare, începând de seara, din ajunul sărbătorii, până la asfinţitul zilei respective.
Cei vârstnici obişnuiesc să ţină candela aprinsă tot timpul, pentru ca nu cumva să le vină ceasul sfârşitului pe neaşteptate şi să treacă la cele veşnice fără lumină. Aceasta din urmă este un semn al dorinţei noastre de a ajunge la Dumnezeu, în Împărăţia cea veşnic luminată.
Femeile mai evlavioase obişnuiesc să aibă o candelă şi în bucătărie, acolo unde ele petrec foarte mult timp şi unde, de obicei, se reuneşte întreaga familie. Este foarte înălţătoare şi blândă această însoţire a luminii în jurul tuturor. În plus, o rugăciune făcută cu toată fiinţa noastră în faţa ei fie la vremea mesei, fie înainte de culcare este puternică şi binefăcătoare.
Are puteri tămăduitoare
Deasupra Chivotului de pe Sfânta Masă, în care preoţii păstrează Sfânta Împărtăşanie pentru cei bolnavi, arde necontenit lumina candelei, care este suspendată de Crucea ce străjuieşte în spatele dinspre Răsărit al Sfintei Mese.
Uleiul din candelele ce ard în biserici, cât şi cel de lângă Sfintele Moaşte sau de la mormintele marilor duhovnici este sfinţit. El are puteri tămăduitoare, vindecând atât bolile trupeşti, cât şi pe cele sufleteşti, iar orice credincios care are în casă un strop de ulei sfinţit trebuie să se considere un om bogat.
Trebuie să funcţioneze cu ulei şi fitil, nu cu beculeţe
În fiecare casă trebuie să existe cel puţin o candelă, iar aceasta să aibă neapărat ulei curat, pus de obicei peste un strop de apă sfinţită. Nu este potrivit canoanelor Bisericii Ortodoxe să se folosească beculeţe în locul candelelor, deoarece frumuseţea lor nu va înlocui niciodată profunzimea arderii.
Din evlavie şi dragoste faţă de cele sfinte, creştinii închină lui Dumnezeu cele mai bune lucruri, de cea mai bună calitate, precum înainte, ei închinau lui Dumnezeu primul rod al oricărei lucrări omeneşti. Tocmai de aceea, după putinţă, în candelă se pune un ulei de bună calitate, curat. Când nivelul lui scade, candela se poate stinge, motiv pentru care uleiul se completează periodic.
Lumina sa este o jertfă adusă lui Dumnezeu prin arderea untdelemnului. Ea ne ajută în primul rând la luminarea minţii, dar şi la odihnirea gândurilor, ce vin întotdeauna din interiorul nostru.

DIAVOLUL SI BABA

Doi orbi, care trăiau din cerşit, se făcură tovarăşi de viaţă, hotărând să împartă tot ce vor câştiga din mila oamenilor. Ei trăiau foarte bine în această frăţietate.

Diavolul însă, care nu vede niciodată bucuros buna înţelegere dintre oameni, se trudi multă vreme să strice prietenia celor doi orbi cu fel şi fel de şiretlicuri drăceşti, dar zadarnică i-a fost munca. Orbii nu se certau niciodată.

Deznădăjduit, Sarsailă se hotărî să-i lase în pace. Dar tocmai atunci se pomeni cu o babă care-l întrebă:

- Dar de ce eşti aşa de amărât, împieliţatule?

- Cum să nu fiu? răspunse „Ucigă-l crucea". Şi începu să-i spună păsul lui.

- Ce dai babei dacă face ea ceea ce n-a putut face nici dracul? întrebă bătrâna.

- O pereche de cizme nou-nouţe, răspunse Nichipercea.

Baba, bucuroasă de răsplata ce avea să primească, zise dracului să stea pe loc şi să ia seama la ce face ea.

Se duse de-a dreptul la cei doi orbi şi le zise, văicărindu-i:

- Vaaai de voi, vai de voi, ce viaţă chinuită duceţi! Că nu vă bucuraţi şi voi, ca toţi oamenii, de lumina soarelui. Iată, vă dau un galben să-l împărţiţi amândoi, că n-am schimbat.

Şi, zicând aşa, se făcu doar că dă galbenul, dar în realitate n-a dat nimic, şi nici n-a atins vreuna din cele două palme întinse...

- Să fie pomană morţilor! ziseră într-un glas bieţii orbi, în timp ce baba se depărta ca la vreo patru stânjeni de ei, apoi se opri să vadă ce se întâmplă.

Dracul se uita şi el, cu baba, de departe.

Cei doi orbi, după ce înţeleseră, călăuziţi de auz, că baba s-a dus, izbucniră plini de bucurie:

- Un galben! Un galben!

Apoi unul din ei zise celuilalt:

- Bagă de seamă unde îl pui, să nu-l pierzi, până îl vom schimba să-l împărţim.

- Cum?! îmi spui mie să fac ceea ce trebuie să faci tu, când galbenul e la tine?

- La mine?! Doamne fereşte!

Şi-n mintea fiecăruia încolţi gândul: „Vrea să mă înşele". După ce schimbară mai multe vorbe aspre şi înjurături, puseră mâna pe ciomegele ce le aveau şi începură să se bată. Şi ce fel de bătaie! Zice o vorbă veche: „Să te ferească Dumnezeu de bătaia orbului".

Dracul rămase înmărmurit de isprava babei. Iar când aceasta se duse spre el să-şi primească răsplata, Scaraoschi o opri la distanţă înfiorat şi-i întinse cizmele cu o prăjină lungă, de teamă să nu-i facă şi lui cine ştie ce pocinog.

Şi, iată că, unii oameni sunt mai şireţi decât diavolul; ce n-a putut face diavolul a făcut baba.