joi, 6 august 2015

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE S F Â N T A C R U C E

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur


† † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † †

                                                                 Preot Ioan
                                                  Iubiţi credincioşi,
           CRUCEA, este cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe care
adevăraţii creştini o venerează. CRUCEA a fost sfinţită prin sângele
Dumnezeiesc curs pe dânsa şi a devenit instrument de mântuire, obiect
de cinstire, semn distinctiv şi pricină de laudă şi de mândrie pentru
creştini. CRUCE în limba greacă se spune stavros, de aici vine şi
cuvântul STAVROFOR - adică purtător de cruce, fiind vorba de preoţii
care s-au învrednicit să o poarte. CRUCEA este un semn compus din
două linii întretăiate. CRUCEA se ridică la hotarul dintre cele două
iconomii, a Vechiului şi a Noului Testament, a legii şi a harului sau dintre
cele două lumi, a trupului şi a duhului. Putem vorbi despre CRUCE atât
în sens material cât şi în sens spiritual. Există trei feluri de cruci: una în
formă de X, alta în formă de T şi cea de-a treia în forma binecunoscută,
adică aceea de . Cea în formă de X este cea pe care a fost crucificat
Sfântul Apostol Andrei, cea în formă de T, întâlnită în Vechiul Testament
este folosită şi azi de unii catolici şi cea în forma binecunoscută, pe care
s-a răstignit Iisus Hristos şi pe care o cinstesc şi astăzi adevăraţii creştini.

CRUCEA este cinstită pentru că pe ea s-a răstignit Fiul lui Dumnezeu,
fiindcă numai aşa puteau fi scăpaţi oamenii de pedeapsa morţii, care a
urmat păcatului strămoşesc.
Din pricina împrejurărilor vitrege, această Sfântă Cruce, adică
Crucea originală pe care s-a răstignit Dumnezeul nostru Iisus Hristos, a
rămas pentru un timp sub temeliile templului păgân, prin a cărui zidire,
împăratul Adrian căuta să acopere urmele materiale ale crucificării şi
Învierii lui Hristos. Prin toate jertfele de dinainte de Hristos, oamenii
căutau să dea ceva în schimb pentru iertarea păcatelor, pentru viaţa lor.
Dar vieţile de animale erau de un preţ mai mic decât viaţa lor. Şi atunci,
trebuia o jertfă egală cu viaţa lor, chiar mai mare decât viaţa lor întinată.
Această Jertfă Sfântă a adus-o Fiul lui Dumnezeu, ca om,
răscumpărând pe oameni de toate păcatele prin scump sângele Său sau,
altfel spus, refăcând legătura dintre lumea spirituală şi cea materială,
adică dintre Dumnezeu şi om.
                       Împăratul Eraclie şi Sfânta Cruce
Împăratul Eraclie (610-641) după înfrângerea perşilor a recuperat şi
Sfânta Cruce pe care aceia o răpiseră cu ocazia unei invazii. El s-a
hotărât să ducă Sfânta Cruce pe străzile oraşului. A plecat cu Sfânta
Cruce pe umeri, dar deodată s-a oprit nemaiputând suporta greutatea ei.
Atunci patriarhul Zaharia i-a zis: „împărate, tu duci Crucea Domnului,
având coroana pe cap şi îmbrăcat în haine împărăteşti, pe când Iisus
era desculţ, simplu îmbrăcat şi încoronat cu coroană de spini?
Împăratul auzind acestea şi-a schimbat hainele şi numai astfel şi-a putut
continuat procesiunea. Crucea originală a fost descoperită în anul 326 şi
acest lucru se datorează stăruinţelor Sfintei împărătese Elena, lucru
consemnat de istoricul Eusebiu, ca şi de Socrate Scolasticul, Sozomen,
Fericitul Ieronim, Rufim, Sfântul Ambrozie şi Sfântul Chiril al
Ierusalimului.
               Îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost
încadrată în cultul liturgic al Bisericii, începând cu 13 septembrie 335,
când s-a sfinţit marea Biserică, zidită de Sfântul împărat Constantin cel
Mare, Biserica Sfântului Mormânt. În anul 614 d. Hr., regele Chosroes al
perşilor a furat Sfânta Cruce. Ea a fost restituită şi depusă solemn (la 629
- 630 d. Hr.) de către împăratul bizantin Heraclius, în Biserica Sfântului
Mormânt din Ierusalim, după ce Patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul
creştinilor la 14 septembrie 630. După 5 ani, din pricina pericolului
crescând al invaziilor arabe asupra Pământului Sfânt, tot împăratul
Heraclius aduce Sfânta Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica
Sfânta Sofia. Părţi mici din ea se află împrăştiate în toată lumea creştină,
unele ajungând şi în ţara noastră, la Sfânta Mănăstire Putna.

          Vechiul Testament şi Noul Testament despre cruce

       Semnul crucii îl întâlnim în Vechiul Testament chiar din vremea lui
Moise, în timpul războiului dintre Evrei şi Amaleciţi: „Când îşi ridica
Moise mâinile, biruia Israel; iar când îşi lăsa el mâinile biruiau
Amaleciţii. Apoi s-a aşezat pe o piatră, şi, AARON şi OR, îi sprijineau
mâinile unul pe o parte şi altul de altă parte. Şi au stat mâinile lui
ridicate până la apusul soarelui, şi a zdrobit Iosua pe Amaleciţi“
(Ieşirea 17:11 - 12).
          Semnul crucii îl foloseşte Iacov atunci când îi binecuvâântează pe
fiii lui Iosif (Efraim şi Manase) cu mâinile încrucişate, deci sub formă de
cruce aşa cum aflăm de la Facerea 48:14: „Înadins şi-a încrucişat
mâinile, deşi Manase era întâiul născut“.
        Crucea, ca semn scriptic, o întâlnim când Dumnezeu, hotărând să
piardă pe nelegiuiţii din Israel, alege în acest scop pe Iezechia, proorocul,
spunându-i: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează
cu semnul crucii pe frunte pe oamenii care gem şi care plâng din
cauza multor ticăloşii. Să nu vă atingeţi de nimeni care are pe frunte
semnul crucii“ (Iezechiel 9:4-6). Prin SEMNUL CRUCII desparte
Moise cu toiagul apele mării. Crucea, este preînchipuită şi de şarpele
ridicat de Moise în pustie. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în
pustie (pe stâlp) aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului (pe cruce)
(Ioan 3:14-15).

                                                  Troiţa

                  Există obiceiul vechi de sute de ani de a aşeza la răscrucile
drumurilor câte o cruce înaltă de lemn, numită troiţă (care în Moldova
este numită Sfântă, iar în Ardeal mai este numită Rugă). Ele sunt
asemenea unor mici altare, aşezate la răspântiile drumurilor pentru a-i
ocroti pe călători şi pentru a le aminti de Dumnezeu şi rugăciune.
Troiţele ne spun că la fiecare pas Dumnezeu este cu noi, că niciodată pe
drumul vieţii nu suntem singuri. La fel ca şi în cazul Bisericilor, creştinii
se închină când trec prin faţa unor troiţe, în semn de rugăciune şi
mulţumire.

                     Crucea şi mântuirea neamului omenesc
         Jertfa lui Iisus trebuia să fie o jertfă supremă. A trebuit să moară pe
Cruce din mai multe pricini:
_ Să moară înălţat spre cer, cu braţele deschise spre lume, arătând
că se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţă de lume. Moartea pe cruce
fiind cea mai ruşinoasă, pentru cei mai mari tâlhari, prin aceasta s-a
arătat până unde coborâse ticăloşia noastră, căci am fost în stare chiar să
strigăm împotriva celui ce era HRISTOS DUMNEZEU:
„RĂSTIGNEŞTE-L ! RĂSTIGNEŞTE-L!“.
_ Să moară încetul cu încetul, şi cu patima lui răbdată fără cârtire,
Sângele Său să se scurgă pe cruce spălând astfel păcatele lumii.
_ Să ne arate prin suferirea acestei morţi ruşinoase, cât de mare şi
totală a fost smerenia şi iubirea lui pentru noi.
Crucea a fost o unealtă groaznică de tortură, dar să luăm aminte că
Iisus a iubit crucea şi a îmbrăţişat-o şi este evident că nimeni n-ar fi putut
să-L răstignească pe Hristos, dacă El n-ar fi vrut-o! Pe cruce, pe acest
„altar“ a ars păcatul nostru strămoşesc. Crucea arată ruşinea noastră şi
ne face să ne căim de păcatele noastre, iar din partea lui Dumnezeu arată
iubirea nemărginită pentru noi, oamenii.
Deci, crucea o cinstim pentru că ea a devenit: „Altarul de mare
sfinţenie“, sau altfel spus: „Jertfelnicul Jertfei celei înfricoşătoare“. În
concluzie, crucea este cinstită pentru că prin ea s-a înfăptuit mântuirea
universală a oamenilor. HRISTOS, „Paştele nostru“, după cum zice
Sfântul Apostol Pavel s-a jertfit pe crucea înălţată pe Golgota şi nu în
templul Iudeilor, pentru ca aceştia să nu-şi însuşească jertfa, să nu creadă
că numai pentru acel neam a fost adusă, ci să ştim că este o Jertfă
universală - pentru întreaga fire omenească.
                                     SEMNUL SFINTEI CRUCI
Semnul sfintei cruci se face astfel: îndoim înăuntru şi
lipim pe podul palmei degetul mic şi inelarul, apoi
împreunăm la un loc vâârfurile degetelor mare, arătător şmijlociu de la palma mâinii drepte şi ne însemnăm pe
frunte, in dreptul buricului, pe umărul drept şi pe umărul
stâng. pentru a împrejmui cu puterea lui Hristos, fruntea,
inima, umerii, răstignind pe omul cel vechi care manifestă
o înclinare spre păcat şi ridicând omul cel nou creat după chipul lui
Dumnezeu, în dreptate şi în sfinţenie. Atunci când îşi fac semnul crucii,
credincioşii creştini primesc binecuvântare şi har de la Dumnezeu pentru
a li se îndeplini orice virtute.
                  Învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur
(despre cum trebuie să stăm în Biserică cu bună rânduială şi cum
trebuie să facem Sfânta Cruce când ne închinăm)
„Mulţi din cei fără de socoteală, fluturând cu mâna, îşi fac semnul
crucii pe feţele lor, dar în zadar se ostenesc, de vreme ce nu fac crucea
dreaptă pe feţele lor, căci numai dracii se bucură de îngâmfarea aceea.
Iar dacă îşi va face cineva crucea dreaptă, avându-şi împreunate cele
trei degete ale mâinii drepte şi punând mâna sa pe frunte, apoi la brâu
şi de aici pe umărul drept, iar la urmă pe umărul stâng, atunci îngerul
văzând, se veseleşte de adevărata închipuire a Sfintei Cruci pe feţele
noastre şi îngerul Domnului scrie pe cei ce intră în Biserică cu frică şi
cu credinţă. Deci, dacă cineva venind în Sfânta Biserică cu frică şi cu
credinţă, se închină cu umilinţă înaintea icoanei Domnului şi a Maicii
Domnului, acela primeşte milă de la Dumnezeu. Iar dacă va intra fără
frică şi fără evlavie în Sfânta Biserică, apoi unul ca acela nu numai că
nu se foloseşte, dar face mai mare păcat şi-l urmăreşte pedeapsa lui
Dumnezeu. Drept aceea noi, fraţilor, intrând în Biserică, să stăm cu
frică şi cu evlavie rugându-ne, aşteptând de la Dumnezeu mare milă,
în veacul de acum şi în cel viitor.
Dumnezeului nostru slavă în veci. Amin“.
                                    Ia-ţi crucea ta!
         Iubiţi credincioşi, dacă vrem să apucăm pe calea mântuirii, trebuie
mai întâi să intrăm prin poarta cea strâmtă şi apoi trebuie să apucăm
drumul cel îngust, drumul cel greu cel plin de necazuri, de încercări şi de
lupte. Pe drumul cel îngust ce duce la cer trebuie neapărat să ne ducem şi
noi crucea noastră. Acesta este drumul despre care Mântuitorul a zis:
„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie (Luca 9:23). Mântuitorul
Hristos a deschis drumul acesta. Şi El ne cheamă pe toţi cei care voim să
călătorim către cer. Nu putem ajunge în cer decât păşind după Hristos pe
acest drum al crucii. Toţi cei care au ajuns în Împărăţia lui Dumnezeu au
purtat crucea ca pe un jug pe lumea aceasta. Toţi care se bucură azi şi
stau în jurul scaunului de domnie al Mântuitorului au purtat pe această
lume câte o cruce grea. Fiecare cu crucea lui. Fiecare cu suferinţele şi cu
biruinţa lui. Viaţa lui Iisus Hristos, începând de la naştere şi până la
moartea pe cruce, a fost o cruce grea şi o suferinţă nesfârşită. Iar noi
umblăm după tihnă şi odihnă? Oare putem să scăpăm de ceea ce n-a
scăpat nici un suflet care s-a mântuit? Nu este mântuire fără cruce şi
fără suferinţă.
                                Să nu ne alegem crucea
Ne-am convins că trebuie să purtăm fiecare câte o cruce. Suntem
hotăţi. Dar unii dintre noi vrem să ne alegem
crucea. Vrem o cruce mai uşoară. Trebuie să ne
lăsăm de acest gând. Căci crucea pe care trebuie
s-o purtăm nu ne-o alegem noi, ne-a ales-o
Dumnezeu. Fiecare dintre noi avem câte o cruce
de purtat, o cruce de încercări şi necazuri. Crucea
mântuirea sufletului. Ni se pare că crucea noastră
este grea, ne plângem că nimeni nu suferă ca noi.
Dorinţa de a ne schimba crucea este o ispită. Nu
avem dreptul să ne alegem altă cruce. Şi dacă
am avea dreptul să ne-o alegem, ar fi o nenorocire
pentru noi, pentru că vrând să ne alegem una mai uşoară am da peste una 
mai grea.
Un om sărac a visat toată noaptea cum colinda printr-un magazin
cu haine noi. Dar nicio haină nu i se potrivea. Abia la urmă a dat peste
o haină mai simplă, făcută parcă anume pentru el. Şi, uitându-se bine
la ea, a văzut că ... era haina lui.
Aşa este şi crucea noastră. Ea este măsurată şi cioplită după puterile
noastre. Ea ni se potriveşte ca şi o haină. Să o purtăm aşadar mulţumiţi.
Să o purtăm cu răbdare spre mântuire pentru că Hristos ne-a pus-o pe
umerii noştri.
                          Sfânta Cruce purifică făptura
       Există o veche tradiţie de a însemna cu Sfânta Cruce, mâncarea şi
băutura înainte de masă. Această tradiţie are consecinţe practice:
mâncarea este purificată în mod real, imediat. „Aceasta este o mare
minune, care se întâmplă zi de zi“, spune fiziciana Angelina
Malakhovska, citată de ziarul Jizin. Malakhovska a studiat puterea
Sfintei Cruci aproape 10 ani, cu binecuvântarea Sfintei Biserici. Ea a
efectuat un număr de experienţe verificate repetat înainte de a fi
prezentate publicului. Ea a descoperit în special proprietăţile bactericide
ale apei după ce a fost binecuvântată cu o rugăciune Ortodoxă şi cu
semnul Sfintei Cruci. Ziarul a arătat, de asemenea o nouă proprietate,
necunoscută în trecut, a cuvântului lui Dumnezeu de a transforma
structura apei, crescându-i considerabil densitatea optică în domeniul
spectral al undelor scurte ultraviolete.
Oamenii de ştiinţă au verificat efectul rugăciunii „Tatăl Nostru“ şi al
semnului ortodox al Sfintei Cruci asupra bacteriilor patogene. Mostre de
apă din diverse medii - fântâni, lacuri, râuri - au fost prelevate pentru
cercetare. Toate mostrele conţineau staphylococul auriu, un bacil de
colon. S-a dovedit că dacă rugăciunea „Tatăl Nostru“ este rostită şi se
face semnul Sfintei Cruci peste mostrele de apă, numărul bacteriilor
scade de şapte, zece, sute, sau chiar mii de ori. Rugăciunea a fost spusă
atât de credincioşi cât şi de necredincioşi, dar numărul bacteriilor
patogene în diferite medii şi cu diverse bacterii totuşi a scăzut,
comparând cu mostrele de referinţă. Oamenii de ştiinţă au dovedit, de
asemenea, efectul benefic al rugăciunii şi al semnului Sfintei Cruci
asupra persoanelor. Toţi participanţii la teste au avut presiunea arterială
stabilizată şi indicii sângelui îmbunătăţiţi. Impresionant este faptul că
indicii sângelui s-au modificat în sensul către însănătoşire: persoanele
hipotensive au avut ridicări de presiune iar cele hipertensive au avut
scăderi de presiune...
                                     Puterea crucii
Într-o şcoală din oraşul Motru, un preot care preda religia avea întruna
din clasele de liceu şi sectanţi. Atunci când a ajuns la lecţia despre
Sfânta Cruce, a adus în clasă într-o cutiuţă un greieraş pe care l-a pus pe
catedră în faţa copiilor. Greierele sărea pe catedră. A făcut de trei ori
semnul crucii peste el şi greierele n-a mai sărit, doar mergea pe catedră.
Copii au rămas înmărmuriţi de puterea Sfintei Cruci.
                   Dracii se tem de semnul crucii
    Dracii se tem cumplit, le este nesuferit semnul crucii, ba chiar îi arde
şi nu pot suporta acest semn nici măcar făcut în aer.
                După cum bine ştim, Sfântul Antonie cel Mare a avut o mare
experienţă în lupta cu diavolii. Ucenicul său, Sfântul Atanasie, cel care a
redactat Viaţa Sfântului Antonie cel Marene spune că aceia care
veneau să primească cuvânt de folos de la Marele Antonieaşteptau
zile şi nopţi, auzind voci, lovituri, ţipete şi alte zgomote care veneau din
chilia sfântului, la început au crezut că sunt nişte oameni care se ceartă
cu sfântul, dar privind printr-o crăpătură n-au zărit pe nimeni înăuntru. În
acel moment, au înţeles că demonii erau cei care râdeau, chicoteau, ţipau,
încercând să-l alunge pe Sfântul Antonie. Dar el dădea importanţă mai
mult celor din afara chiliei, decât celor dinăuntru. Şi apropiindu-se de uşa
chiliei, Sfântul Antonie îi ruga pe oameni să nu se teamă, că acestea
sunt jocurile demonilor: „Voi faceţi-vă semnul Sfintei Cruci şi plecaţi
încurajaţi şi lăsaţi-i pe aceştia să se joace între ei“. „Dezbrăcând (de
putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor,
biruind asupra lor prin cruce“ (Coloseni 2:15).
                      Dialog cu cultele religioase
Cultele religioase ne reproşează că ne însemnăm cu semnul crucii şi
că asta-i ceremonie goală.
Este adevărat? Nu! Crucea este semnul fiecărui creştin, este cea mai
simplă mărturisire a credinţei în Sfânta Treime. Precum soldaţii se
cunosc după uniforme, medicii după hainele lor albe, sectanţii după
bibliile lor sectante cu care umblă la subsoară, tot aşa şi creştinul
adevărat se cunoaşte după semnul Sfintei Cruci, pe care nu se ruşinează
niciodată să şi-l facă prin ÎNCHINARE. Îl mărturisim pe Hristos cel ce
ne-a spus: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor,
mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui meu care este în ceruri“
(Matei 10: 32). Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni 6:14
spune: „Să nu-mi fie mie a mă lăuda, decât numai în Crucea
Domnului nostru Iisus Hristos“.
             Cultele religioase vor dovada sfinţeniei crucii?
             Mântuitorul vorbindu-le ucenicilor despre a doua venire a Sa la
sfârşitul lumii le spune: „Atunci se va arăta pe cer SEMNUL FIULUI
OMULUI“(Matei 24:30). Semnul Fiului omului este fără îndoială
crucea, precum semnul satanei este 666: „Căci cuvântul crucii este
nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi care ne mântuim este puterea
lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 1:18). Conform acestei afirmaţii a Sfântului
         Apostol Pavel să-l întrebăm pe cel de altă credinţă: „Ce consideri
dumneata că este crucea: pierzanie sau mântuire?“. El va răspunde cu
siguranţă: „Pierzanie!“. Şi atunci noi îi răspundem: „Este foarte clar că
dumneata eşti pe calea pierzaniei, iar noi pe calea mântuirii!“.
Cultele religioase ne întreabă referitor la cruce: Dacă te-ar
bate tatăl tău cu o bâtă, ai putea cinsti bâta aceea?
RĂSPUNS. Bâta aceea nu aş cinsti-o, pentru că tatăl meu nu a
putut-o sfinţi. Dar crucea o cinstim pentru că ea s-a sfinţit fiind
„Jertfelnicul Jertfei celei înfricoşătoare“. Şi pentru a lămuri acest lucru
să citim un verset din Vechiul Testament de o importanţă extraordinară:
Şapte zile să curăţi astfel jertfelnicul şi să-l sfinţeşti şi va fi
jertfelnicul sfinţenie mare: tot ce se va atinge de el se va sfinţi“ (Exod
29:37). Dacă tot ce se atingea de jertfelnic se sfinţea, cu atât mai mult în
cazul în care tocmai Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, „Sfinţenia
întruchipată“, s-a atins de jertfelnic, adică de cruce, indiscutabil şi
crucea s-a sfinţit. Deci rezultă foarte clar că „CINE CINSTEŞTE
JERTFA (HRISTOS) TREBUIE SĂ CINSTEASCĂ ŞI ALTARUL
(CRUCEA)!“
Cultele religioase ne spun că nu avem nevoie de semnul crucii făcut
cu mâna pentru că Dumnezeu nu cere slujirea mâinilor omeneşti,
folosindu-se de tâlcuirea greşită a acestui verset: „Duh este Dumnezeu şi
cel ce i se închină se cade a i se închina în duh şi în adevăr“ (Ioan
4:24).
RĂSPUNS. Dată fiind natura dublă a fiinţei noastre, cât suntem în
viaţă, la tot ceea ce face trupul participă şi sufletul şi invers. Este
adevărat că trebuie să ne închinăm în duh, dar aceasta nu înseamnă că se
înlătură cultul exterior. Iată, Sfântul Apostol Pavel porunceşte, ca
(1Timotei 2:8). Oare Mântuitorul s-a oprit numai la „Bărbaţii să se
roage în tot locul, ridicând mâinile sfinte, fără mânie şi fără şovăire“
suferinţa spirituală din Grădina Ghetsimani sau a primit-o şi pe cea
trupească? Să avem crucea numai în inimă, cum ne spun sectanţii? Dar
ce, inima este singurul mădular al organismului? Categoric nu! Noi
trebuie să cinstim crucea şi cu ochii şi cu gura şi chiar cu mâinile,
închinându-ne: „Lui Dumnezeu închină-te!“ (Apocalipsa 22:9).
Putem afirma că prin Sfânta Cruce moartea a fost învinsă, păcatul
strămoşesc a fost dezlegat, iadul s-a golit, învierea ne-a fost dăruită
porţile raiului ne-au fost deschise şi în braţele lui Dumnezeu am fost
aşezaţi. CRUCEA ARE MEREU PUTERE DATORITĂ LUI IISUS
CEL CARE A FOST RĂSTIGNIT PE EA ŞI ESTE TOTODATĂ
DĂTĂTOARE DE VIAŢĂ DATORITĂ „VIEŢII“ CARE A FOST
ATÂRNATĂ PE EA.
                  Înălţarea Sfintei Cruci în inima noastră
              În secolul al şaptelea, s-a înălţat cu praznic Sfânta Cruce la
Ierusalim, ca s-o vadă şi să se închine tot poporul. Amintirea acestui
eveniment este slujba Înălţării Sfintei Cruci, care are loc în fiecare an la
14 septembrie în Bisericile Ortodoxe de mir şi în Sfintele Mănăstiri.
Această înălţare este exterioară. Există, am putea spune, şi o înălţarea
duhovnicească a crucii, care se săvârşeşte înlăuntrul inimii omului.
Când? Atunci când cineva se hotărăşte insistent să se răstignească pe
sine, omorându-şi patimile. Cine n-o face, nu este un creştin adevărat.
Apostolul o spune foarte clar: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus, şi-au
răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele“ (Galateni 5:24).
Adică cei care sunt ai lui Hristos şi-au răstignit eul lor păcătos, împreună
cu patimile şi poftele lor.
             Aşadar, creştinii înalţă înlăuntrul lor crucea şi o ţin înălţată toată
viaţa lor. Aşa este oare? Fiecare dintre noi să-şi întrebe conştiinţa. Şi cel
puţin să nu primească acest răspuns: „Tu faci voile tale trupeşti şi te
supui poftelor tale. Crucea ta nu este înălţată, ci aruncată în noroiul
patimilor, unde putrezeşte din pricina dispreţului şi a nepăsării tale!“
După pogorârea trupului mort al lui Hristos, Sfânta Cruce a rămas pe
Golgota. Iudeii au luat-o şi au aruncat-o la o groapă de gunoi. După
Învierea Domnului, n-au ezitat să astupe cu pietre şi pământ mormântul
Lui Sfânt, ca să-l distrugă. În sfârşit, când romanii au domnit peste
Ierusalimul răsculat, în anul 70 d. Hr., au săpat şi au nivelat toată cetatea
şi împrejurimile ei. Şi mai târziu, în timpul reconstruirii cetăţii, în locul
unde mai înainte a fost Sfântul Mormânt, din îndemnul diavolului s-a
construit templul Afroditei, zeiţa idolatră a desfrânării.
Ceva asemănător se întâmplă şi cu crucea nostră interioară. Când
vrăjmaşul stăpâneşte şi sapă în Ierusalimul imaginar, sufletul nostru,
crucea aceasta este sfărâmată pe Golgota inimii şi dusă într-o groapă de
gunoi a poftelor şi plăcerilor noastre păcătoase. Atunci punem în locul
cetăţii altarul zeiţei Afrodita şi ne închinăm acesteia, până când ne
vizitează harul dumnezeiesc, dacă ne pocăim sincer, şi acest har va
sfărâma idolul păcatului şi va înălţa în noi crucea omorârii patimilor.
                                          Crucea
          Despre Fericitul Ieronim se spune că studia şi scria întotdeauna la
umbra crucii. Odată l-a întrebat cineva de ce stă la umbra unei cruci, şi
atunci el i-a răspuns: „Acest pom al vieţii îmi dă o umbră care mă
fereşte de tot răul, îmi dă poame care mă întăresc în tot binele. La
această umbră vreau să petrec întotdeauna şi poamele ei vreau să-mi
hrănească întotdeauna sufletu“l.
                Să nu plecăm cu crucea după capul nostru
     După ce am înţeles că trebuie să ne ducem crucea pe umeri trebuie
să mai ştim un lucru, că nu trebuie să plecăm cu ea după capul nostru.
Calea crucii noastre o deschide Crucea Mântuitorului, Harul lui,
Cuvântul lui. Deci trebuie să mergem cu crucea pe urmele Mântuitorului.
Să ne ţinem mereu pe acest drum şi atunci vom trece cu izbândă peste
toate furtunile şi frământările vieţii. Hristos va fi cu noi să nu cădem, iar
dacă cădem El ne va ridica.
             Să nu umblăm să mai tăiem din crucea noastră
                  Dacă crucea ni se pare grea şi vrem să mai tăiem din ea, este o
încercare zadarnică. Crucea aceasta doar Hristos poate să ne-o uşureze
sau să ne-o îngreuneze. El ne-a cioplit crucea după puterile noastre şi n-o
putem face nici mai grea, nici mai uşoară. Iar dacă v-om încerca să tăiem
o bucată din ea, vom simţi îndată că în loc să se uşureze, ea ni s-a făcut
mai grea. Umblând să fugim de cruce, ne vom pomeni că ea aleargă mai
tare după noi. Să ne aducem aminte de mângâietorii lui Iov, care în loc
să-i aducă mângâiere îi sporeau durerile. Deci, să nu căutăm să ne
uşurăm crucea încrezându-ne în prieteni, fiindcă prietenii ne-o vor face
mult mai grea.
„Undeva într-un sat un om a văzut pe toţi ceilalţi consăteni că se
duceau undeva, fiecare cu câte o cruce mare în spate. I-a întrebat unde
se duc şi ei i-au zis: În Împărăţia luminii! Atunci şi-a luat şi el crucea
lui în spate şi a pornit după ei. Dar, după un timp pentru că i s-a părut
prea grea, a pus-o jos şi a mai tăiat din ea. Acum era mult mai uşoară,
putea merge mult mai repede. Deodată, au ajuns la un râu. Toţi şi-au
pus crucile peste apă şi au trecut în Împărăţie. Crucea lui fiind de
acum scurtă el, n-a putut trece precum ceilalţi“.
Taina crucii o vom înţelege deplin numai în clipa când vom trece de
pe pământ la cer. Ajunşi la hotarul veşniciei vom vedea în faţă o
prăpastie de foc. Şi atunci vom vedea cum crucea se pleacă şi se face
punte peste prăpastia morţii. Ea va fi scăparea noastră. Dacă o privim
bine crucea seamnă cu o cheie. Crucea Mântuitorului este cheia care
descuie cerul şi raiul oricărui suflet care caută şi doreşte mântuirea.
Hristos a coborât această cheie pe pământ şi a lăsat-o ca un dar de
mântuire tuturor celor care caută mântuirea. Deci, prin cruce la mântuire.
                              Purtarea cu demnitate a crucii
            Purtarea crucii necazurilor venite în vreme de boală, năpăstuire,
singurătate, război, cataclisme, molime şi în orice suferinţă, nu este
numai un act hristic, ci este o cale spre sfinţenie.
Sfântul Ioan Damaschin defineşte crucea ca fiind ridicarea celor
căzuţi, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor
păstoriţi, mântuirea trupului şi a sufletului, izgonitorul tuturor răutăţilor,
pricinuitorul bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul
vieţii veşnice. Sunt şi momente când simţi că, în purtarea crucii, te lasă
puterile. Nu trebuie să ne ruşinăm de această slăbiciune, căci fiecare
dintre noi avem nevoie de un Simon Cireneanul, ca să ne ajute în
purtarea ei.
În momentul de slăbiciune, mintea noastră să fie tot timpul la
Dumnezeu şi să cugetăm că mult mai bine este să fii slab în puteri, dar
tare în credinţă, decât să fii necredincios şi în deplinătatea puterilor.
Nu toate durerile nasc virtuţi, după cum nu toate plăcerile sunt
păcate. Purtarea crucii cu demnitate, cu durere şi cu părere de rău pentru
păcate e drumul îngust indicat de Sfinţii Părinţi, care se deosebeşte de
cărarea cea largă a lumii. Cu cât crucea pe care o porţi este mai grea, cu
atât cununa izbânzii, cununa cerească pe care o vei primi va fi mai
strălucitoare.
              Să nu ne târâm crucea, ci, sus cu ea, pe umeri
              Nu este casă în care să nu fie câte o cruce. Dacă mergem în casa
unui om bogat vom afla şi acolo cruci cu mult mai mari şi mai grele
decât în bordeiul săracului. Numai că cei mai mulţi oameni bogaţi poartă
aceste cruci fără nici un folos spre mântuirea lor sufletească. Mulţi dinte
noi purtăm crucea încercărilor şi a necazurilor ca pe o nenorocire, ca pe o
soartă crudă sau ca pe un blestem.
Aceştia sunt cei care îşi târăsc crucea. Neputând scăpa de ea, o
târăsc după ei, o târăsc în silă, iar dacă ar putea ar azvârli-o. O astfel de
cruce nu are nimic de-a face cu mântuirea sufletului. Cei ce o poartă o
poartă în zadar. Crucea aceasta este un fel de ruşine. Purtătorii ei se
ruşinează de ea. Deci, să nu ne târâm crucea, ci, sus cu ea, pe umeri.
Numai o cruce purtată pe umeri poate fi o cruce mântuitoare.
                         Crucea înseamnă iertare
        Împăratul Franţei, Ludovic al XII-lea, după ce şi-a ocupat tronul, a
făcut o listă a tuturor vrăjmaşilor pe care ştia că-i are în ţara lui. Înaintea
numelui fiecăruia a pus câte o cruce. Auzind duşmanii despre aceasta au
fugit şi s-au ascuns, crezând că semnul crucii dinaintea numelui lor
înseamnă că vor fi toţi omorâţi. Dar împăratul le-a trimis vorbă să stea
liniştiţi în ţară, căci crucea pe care a pus-o lângă numele lor înseamnă
iertarea lor.
Suntem păcătoşi? Suntem şi noi pe lista Împăratului având câte o
cruce pusă înaintea numelui? Ne-a pus păcatul în vrăjmăşie cu Împăratul
Hristos şi acum ne temem de pedeapsa lui? Să privim în sus la Crucea lui
care înseamnă iertarea păcatelor noastre. Oricât de păcătoşi am fi,
Împăratul Hristos vrea să ne ierte căci nu are pe nimeni de pierdut şi ne
cheamă în Împărăţia lui dacă ne-am hotărât pentru căinţă, pentru
îndreptare. De aceea vă îndemn: Creştini, sărutaţi crucea şi icoanele, şi
împodobiţi-le cu flori! Închinaţi-vă cât mai des cu putinţă, pentru că
dracii fug de cruce, aşa cum fuge câinele de băţul cu care a fost lovit şi să
zicem cu toţii: CRUCII TALE NE ÎNCHINĂM STĂPÂNE ŞI
SFÂNTĂ ÎNVIEREA TA O LĂUDĂM ŞI O SLĂVIM. ACUM ŞI
PURUREA ŞI ÎN VECII VECILOR. AMIN!“.
             Minuni ale Sfintei Cruci în vieţile Sfinţilor
                                  din secolul al 3 - lea
Sfântul Dimitrie, însemnând pe Nestor cu semnul Sfintei Cruci,
i-a zis: „Du-te, pe Lie vei birui şi pe Hristos vei mărturisi“.
Sfânta Muceniţă Vasilisa, însemnându-se cu semnul Crucii a
fost păzită de arderea focului.
Sfânta Muceniţă Iustina cu semnul Sfintei Cruci a biruit dracii
farmecelor şi a adus la creştinism pe vestitul vrăjitor Ciprian.
Sfântul Mucenic Carp cu semnul Sfintei Cruci a dat vedere unui
orb şi a primit cununa muceniciei.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie cu puterea semnului Sfintei
Cruci trece peste o scorpie.
Sfântul Mucenic Zenovie cu semnul Sfintei Cruci a tămăduit
rana nevindecabilă din pieptul unei femei.
Sfântul Grigorie a alungat diavolii din capişte cu semnul Sfintei
Cruci.
Sfânta Muceniţă Varvara a ieşit biruitoare prin credinţa în
Sfânta Treime şi în puterea Sfintei Cruci.
Sfântul Mucenic Mina a făcut minuni cu semnul Sfintei Cruci.
Sfântul Mucenic Sebastian, cu semnul Sfintei Cruci, a făcut o
femeie mută să vorbească.
Sfântul Tivurtie, cu semnul Sfintei Cruci, a potolit puterea
focului.
Sfânta Muceniţă Anisia, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci
a biruit pe diavolul.
Sfânta Muceniţă Tatiana, cu puterea dumnezeiescului semn al
Sfintei Cruci a distrus capiştile idoleşti şi a luat cununa muceniciei.
Sfântul Antonie a mărturisit înaintea filosofilor greci despre
puterea şi lucrările Sfintei Cruci.
                                  Iubiţi credincioşi,
     Iată ce spune Părintele Arsenie Boca: „Vina lui Iisus Hristos era
aceea că venea între oameni ca Împărat al Adevărului, împotriva
minciunii pe care o iubea poporul lui Israel. Nemaivăzuta iubire de
oameni a lui Dumnezeu pentru iudei şi pentru toţi oamenii avea să o
plătească cu crucea. Şi a plătit-o! Dar iubirea de oameni n-a încetat nici
pe cruce; dimpotrivă, de aici străluceşte cu mai mare putere peste toţi
oamenii, chemând pe toţi răstigniţii vieţii la sine. Iisus este Împăratul,
singur în felul Lui, care nu de pe tron, ci de pe cruce aşteaptă pe oameni
să vină la El.
Primul care a venit la Iisus cel răstignit a fost tâlharul. Acesta
este o mare mângâiere între oameni, pentru că nimeni nu mai are voie să
deznădăjduiască. Fiecare suntem cu necazurile şi păcatele noastre,
fiecare cu inima noastră. Deosebirea mare între noi şi Iisus este că El nSfânta
avea vină, pe când noi toţi suntem vinovaţi. Şi iarăşi, cea mai mare
deosebire: Cel nevinovat, adică Iisus, a primit Crucea, n-a ocolit-o, nu
s-a supărat pe ea, n-a strigat nevinovăţia Sa, n-a ameninţat stăpânirea
omenească ce-L hulea şi-L răstignea.
Noi, dimpotrivă, căutăm pe toate căile cum să scăpăm de cruce,
cum să ne strigăm nevinovăţia, cum să ne ascundem păcatele şi
strigăm în gura mare: „CE CRUCE GREA AVEM DE DUS!“.
Ne numim creştini, dar ne ducem crucea târâş şi am fi bucuroşi să
scăpăm de ea. Noi facem de ruşine Crucea lui Hristos, dar şi Crucea lui
Hristos ne face de ruşine pe noi. Căci să fim drepţi: nouă încă nu ne-a
îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încă nu ne-a bătut nimeni piroane
în mâini şi în picioare şi încă nu şi-a bătut nimeni joc de noi, cum şi-a
bătut joc de Iisus. Dar chiar acestea toate de le-am păţi, trebuie să
răbdăm pentru mântuirea noastră aşa cum a răbdat Hristos pentru a
noastră mântuire. Nu este altă cale de mântuire, de ispăşire a păcatelor
decât Calea Crucii. Dacă ar fi alta, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o pe aceea.
Prin Cruce, prin suferinţa unei răstigniri în viaţă se intră în Împărăţia
lui Dumnezeu şi se intră cu atât mai sigur cu cât răbdăm o răstignire
nedreaptă. Deci, cel ce vrea să se mântuiască, n-are pe nimeni de
învinovăţit pentru crucea pe care o duce. Cine s-a hotărât cu toată puterea
sufletului să vină la Iisus, răstignirea îl aşteaptă. În necazuri se vede
iubirea noastră pentru Dumnezeu şi pentru oameni. În cuptorul suferinţei
de tot felul se curăţeşte sufletul omenesc pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Suferinţa smereşte trufia omului şi-L face pe Dumnezeu prieten. Aşa
trebuie să ne tâlcuim noi crucea pe care o avem fiecare de dus!
În cruce, Dumnezeu a ascuns o taină: taina mântuirii fiecăruia.
Vai de cine nu are o cruce de dus: acela nu are prin ce se mântui! Şi
importantă este mântuirea, primirea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu şi
nu ceea ce-i interesează pe oameni: cum să scape trupul de cruce.
Neajunsurile (necazurile, bolile) au un preţ înaintea lui Dumnezeu,
dacă sunt duse cu înţelesul de Cruce. Sfântul Apostol Pavel ne spune
spre a întări nădejdea oamenilor că: deşi trupul dinafară se prăpădeşte pe
zi ce trece în tot felul de necazuri, Dumnezeu ne lucrează o locuinţă
veşnică, nefăcută de mână, în care ne va primi şi o vom primi în schimb.
Căci după răstignire, aşteptăm o înviere.
        Nu se termină totul cu mormântul. Acesta este motivul pentru care
încurajăm la răbdare, mulţumire în necazuri, pe orice răstignit al vieţii.
             Chiar dacă noi nu ne pricepem aşa de bine să ne desluşim taina
suferinţei, totuşi avem siguranţă, luând garanţie pe Cel răstignit, că multe
sunt rosturile şi binecuvântate roadele ei.
Greutatea crucii atârnă de greutatea păcatelor făcute, deci să ne
păzim de păcat şi nu vom avea atâta suferinţă de dus! Căci în cele din
urmă faptul că noi păcătuim, atrage nu numai pedeapsa noastră ci şi
răstignirea lui Iisus. Şi mai presus de toate, este faptul că viaţa lui Iisus,
Duhul Lui, purtarea Lui, trebuie să se arate în viaţa noastră, pentru ca
fiecare dintre noi să ne asemănăm cu El. De aceea ni s-a dat tuturor
Crucea ca în aceasta să ne asemănăm cu Iisus Hristos. Pentru înviere nu
este mare lucru!“
     Tot despre crucea noastră, cea a necazurilor, a ispitelor, a durerilor, a
strâmtorărilor, iată ce ne spune, mai frumos ca nimeni altul, Sfântul Ioan
Gură de Aur: „Înainte de a-ţi trimite Crucea pe care o duci, Dumnezeu a
privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa
dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o cu
inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale cele pline de
afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a
măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci, o poţi
duce. ŢINE-O BINE, ŞI URCĂ PE GOLGOTA SPRE ÎNVIERE!“

† † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † †

BIBLIOGRAFIE: Biblia E.I.B.M., 1994, Bucureşti; Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 2001;
Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Editura Arhidiecezana Cluj, 1993; Preot Arsenie
Boca, Predici; Preot Iosif Trifa,Tâlcuirea Evangheliilor de peste an, Editura Oastea
Domnului, Sibiu, 2000; Protosinghel Nicodim Măndiţă, Minunile Sfintei Cruci în Vieţile
Sfinţilor, Editura Agapis, Bucureşti, 2003; Ghidul Mănăstirii Dervent, Editura House of
Guides, 2004; Istoricul Mănăstirii Dervent, lucrare tipărită cu binecuvântarea I.P.S.
Teodosie al Tomisului şi a toată Dobrogea, 2004; „Savanţii au dovedit experimental
minunile înfăptuite de semnul crucii şi de rugăciuni“, text difuzat de „Interfax“, la Moscova, în
17 Martie, 2006;Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viaţa duhovnicească, Editura
Egumeniţa, Galaţi, 2006;Dr. Grigore Ghe. Comşa, O mie de pilde, Arad, 1929;Cristian Şerban,
Între rock şi iubirea fără sfârşit, Editura Apologet, Craiova, 2006.

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA