duminică, 23 septembrie 2012

Învățături ale lui Gabriel Vârstnicul Georgia (VI)




Egoismul se opune de a iubi. Egoistul nu dă nimic, dar vrea totul pentru sine.Toate bogățiile lumii nu ar putea fi de ajuns pentru un egoist.


Când faci mese, nu uita pe cei care sunt în nevoie, foame, sete, dureri - în acest fel vă învăța cum să primească harul divin.


Umilința tames chiar leii cele mai feroce.

Credința și iubirea sunt percepute de suferință.

Hraneste porumbei și alte păsări este o acțiune bună.

Ochiul este oglinda sufletului tău. Ar trebui să fie aceasta împotriva voinței sufletului vostru, v-ar uita vreodată ceva greșit.

Noi trebuie să ne pocăim cu inimile noastre, mai degrabă decât lacrimi.

Ecumenismul este o mare erezie.

Versiunea în limba franceză a lui Claude Lopez-Ginisty
după
Vârstnicul lui Gabriel constructii

Cand omul vorbeste ca un magar



Un baiat de liceu, rau crescut, intorcandu-se acasa, dupa lectia de cateheza, imediat a inceput, cu multa obraznicie sa-l ironizeze pe profesorul lui: - Ca sa intelegi, spunea, cat de imbecil este, ne-a spus ca magarul lui Valaam* a vorbit ca un om. Bunica l-a certat pe nepot pentru necuviinta lui fata de Vechiul Testament. Atunci, nepotul se intoarse spre bunica sa si o intreba cu aroganta si dispret: - Nu cumva si tu, bunico, crezi in aceste prostii, ca magarul a putut vorbi ca un om ? Si bunica i-a raspuns: - Daca tu, fiule, care esti om, poti sa vorbesti ca un magar, de ce sa nu cred ca si magarul a putut vorbi ca un om ?!   (Intamplarea cu "magarita lui Valaam" este relatata in Vechiul Testament, in Cartea Numerii 22, 1-41)



Are rost sa intrebe cel care nu implineste ?

Un frate l-a intrebat pe un batran, zicand: - Parinte, umblu la batrani si imi spun de mantuirea sufletului meu si nimic nu pricep din cuvintele lor ! Ce sa fac? Oare sa nu merg sa mai intreb, de vreme ce nu fac nimic si sunt cu totui in necuratie ? Si avea batranul doua vase goale si i-a zis: - Mergi de adu un vas din acelea si toarna untdelemn si, clatinindu-l, varsa-l si pune-l la loc ! Daca a facut asa, de doua ori, i-a zis: - Adu-le pe amandoua acum, si vezi, care este mai curat ! I-a raspuns fratele: - Mai curat este cel in care am turnat untdelemn. I-a zis batranul: - Asa este si sufletul ! Chiar de nu va tine minte nimic din cele ce intreaba, tot mai mult se curateste decat cel ce nu intreaba nimic.

vineri, 21 septembrie 2012

Virtute şi răutate..



Cine vrea poate să se ridice de pe pământ la cer. Nu are nevoie pentru aceasta decât de bunăvoinţă şi de virtute! „Vreau, dar nu pot”, spun mulţi, „pentru că virtutea este greu de dobândit”. Să ştii că nu e deloc greu de dobândit, dacă ai râvnă şi tânjeşti spre Dumnezeu.

Gândeşte-te puţin la cei care pustnicesc prin mulţi şi prin locuri neumblate. Ce au făcut ei? Şi-au lăsat casă, rude, avere şi s-au închis într-o chilie mică, unde îşi nevoiesc trupul prin post, priveghere şi chinuri. Tu îmi vei spune: „Aceia pot să facă aşa ceva, dar eu nu pot”. De ce, oare, mulţi călugări, cu toate că trăiau mai bine decât tine şi erau mai slabi trupeşte, au hotărât să lase totul pentru viaţa în pustie? Mai spui: „Lupta aceasta este atât de mare, încât nu mulţi o pot duce până la capăt”. Dacă-i aşa, atunci nevoieşte-te mai puţin, pentru mai puţină virtute.

Nu poţi să dai banii tăi săracilor? Atunci măcar nu răpi ce este al altora. Nu poţi posti? Atunci măcar nu te deda plăcerilor trupeşti. Nu poţi să te rogi pentru cei care te batjocoresc? Atunci măcar îndură răutăţile lor în tăcere şi cu răbdare. Nu poţi face bine celor care te nedreptăţesc? Atunci măcar nu te răzbuna pe ei.

Hristos a pătimit atâtea pentru tine, chiar dacă era nevinovat şi fără de păcat, iar tu nu vrei să pătimeşti nimic de dragul Său, sau mai bine zis pentru mântuirea ta. Cum te vei înfăţişa dinaintea Lui în ziua Judecăţii? Ce răspuns vei da pentru încălcarea poruncilor Sale? Nu te înşela pe tine însuţi zicând: „Acum mă bucur de plăcerile acestei lumi, îmi nedreptăţesc semenii, mă răzbun pe duşmanii mei, fac tot felul de păcate, iar la bătrâneţe o să mă pocăiesc”. Spune-mi: cine ţi-a spus ţie că o să trăieşti atât de mult? Nu vezi câţi tineri sunt luaţi de moarte în fiecare zi? Şi chiar dacă ai trăi până la bătrâneţe, cum vei apărea dinaintea Domnului, după ce o viaţă întreagă ai nesocotit poruncile Sale şi l-ai slujit pe diavol?

Creatorul te-a făcut mai presus decât celelalte fiinţe ale sale: te-a făcut om. De ce te faci atunci trădător al bunătăţii cereşti şi dispreţuitor al demnităţii umane? De ce asemeni fiinţa ta cu animalul fără raţiune, tu, care ai dat animalelor iraţionale trăsături omeneşti? Iată: papagalului, după ce îl dresezi, îi dai vorbire omenească, iar leului îi dai blândeţe. Şi pe cele mai sălbatice animale le poţi îmblânzi. Iar tu cum te faci rob al patimilor iraţionale care se află în tine?

Dacă eşti om, dovedeşte acest lucru prin purtarea ta. Ai fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dacă El este Sfânt, şi tu trebuie să fii. De altfel, aşa ne-a poruncit Domnul să fim, încă de pe vremea Vechiului Testament: Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt (Lev. 11, 44). Şi cum vei ajunge la sfinţenie? Ţinând toate poruncile lui Dumnezeu, fără să dispreţuieşti nici una dintre ele. Aşa cum o chitară care are doar o strună nu poate scoate muzică, la fel nici creştinul, dacă ţine doar o parte din poruncile lui Dumnezeu, nu poate dobândi virtutea. Cu ce credeţi că se alege cel care se roagă mult, dar nu face milostenie? Cu ce se alege cel care face milostenie, dar din bani pe care i-a câştigat pe nedrept? Cu ce se alege cel care câştigă cinstit banii, dar face milostenii ca să îl vadă şi să îl laude oamenii? Cu ce se alege cel care se fereşte să-l vadă oamenii, dar se mândreşte în sinea lui cu faptele bune pe care le-a făcut? Cu ce se alege cel care nu se mândreşt
e, dar se dedă lăcomiei, desfrâului şi altor plăceri? Cu ce se alege cel care nu se dedă plăcerilor, dar este iubitor de argint?

De aceea, să ne luptăm ca să ţinem toate poruncile şi să dobândim toate virtuţile. În această luptă duhovnicească a noastră, ne sunt aproape oamenii buni şi plini de virtuţi, care prin sfaturi folositoare şi prin exemplul lor ne ajută să ne îndreptăm spre o viaţă a sfinţeniei. De fapt, de aceea i-a lăsat Dumnezeu pe oamenii răi şi buni laolaltă: ca să micşoreze răutatea celor dintâi prin însoţirea cu cei din urmă. În felul acesta, cei buni sunt de două ori vrednici de cinstire, pentru că pe de o parte, păşesc pe drumul virtuţii, iar pe de altă parte, de pe urma lor se folosesc şi cei răi.

Din nenorocire, cei mai mulţi oameni îi invidiază nu pe cei buni, ci pe cei răi, adică pe oamenii vicleni şi înşelători, pe cei cu mai multe feţe, pe lacomi şi pe cei care sunt în stare de orice pentru interesul lor, pentru bogăţii şi funcţii, vătămându-i şi nedreptăţindu-i fără mustrare de conştiinţă pe ceilalţi. Pe aceştia nu ar trebui să-i invidiem, ci să ne pară rău de ei, pentru că în realitate, ei nu fac rău celorlalţi, ci lor înşişi. Nenorocirea nu este să fii nedreptăţit, ci să nedreptăţeşti. Dumnezeu nu este nedrept. De aceea, fie în această viaţă, fie în cealaltă, nedreptatea se plăteşte, la fel cum este răsplătită şi virtutea.

Atunci când vezi vreun om că trăieşte în evlavie şi dreptate, chiar dacă ar fi legat cu mii de lanţuri, chiar dacă ar fi aruncat în cea mai întunecoasă închisoare, chiar dacă ar fi chinuit de sărăcie sau dacă nu ar avea mâini sau picioare sau dacă ar fi măcinat de vreo boală fără vindecare, să-l fericeşti şi să-l invidiezi, pentru că pe acela îl aşteaptă viaţa veşnică şi fericirea nespusă. Iar atunci când vezi vreun om trăind în nedreptate şi dispreţ faţă de poruncile lui Dumnezeu, în viclenie şi înşelăciune, chiar dacă ar fi slăvit de toţi oamenii, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate sau dacă ar fi stăpânul lumii, să-ţi pară rău şi să plângi pentru el, căci îl aşteaptă iadul veşnic şi suferinţa neînchipuită.

Ce va câştiga cel care este bogat în bani, dar sărac în virtute? Ce va câştiga cel care are mult pământ, dar este robul patimilor sale? Ce va câştiga cel care este slăvit de oameni, dar este supus păcatului? Nimic altceva decât moarte sufletească şi despărţire pentru totdeauna de Domnul dătător de viaţă. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 6, 23).

Trăsătura caracteristică a omului adevărat, zidit după chipul lui Dumnezeu, este faptul că el seamănă cu Ziditorul său şi vrea să Îi placă Lui. De aceea, cel care nu vrea nici să audă despre a fi pe plac Domnului nu poate fi numit om. O asemenea fiinţă s-ar putea numi fiară. Şi gândeşte-te cât de înfricoşător este ca, în timp ce Domnul vrea să ne facă asemănători îngerilor sau, mai mult, asemănători cu Sine, noi nici măcar oameni să nu rămânem, ci să ne transformăm în fiare. Trăsătura caracteristică a fiarelor este supunerea faţă de instincte, adică înclinaţia către răpire, răutate şi nesupunere, pe când trăsătura caracteristică a omului este domnia raţiunii, care se oglindeşte în bunătate, milă, fuga de rău şi săvârşirea binelui.

Dumnezeu a pus în om o conştiinţa, care îi spune ce este bine şi ce este rău. De aceea, oamenii care păcătuiesc, din simţământ de vinovăţie, nu vor să audă că îi strigi cu numele faptelor pe care le-au săvârşit. Spre exemplu, dacă îl strigi: „Preacurvarule!” pe un om care preacurveşte, se va supăra, deşi se simte bine atunci când săvârşeşte păcatul. La fel, dacă îl strigi „Călcătorule de jurământ!” pe cel care a călcat jurământul dat, se va supăra, cu toate că el a săvârşit păcatul acela. Zice că păcatul său este un lucru bun, dar îl supără cuvântul care înfăţişează ceea ce a făcut. Dimpotrivă, dacă îi zici unui om cuminte: „Omule cuminte!”, acela nici nu se ruşinează, nici nu se supără. Dacă îl strigi pe un om drept: „Omule drept!”, nu se va simţi jignit, nici nu se va supăra. Cel mult nu va primi cuvintele tale din smerenie, dar sufletul său se va simţi bucuros pentru recunoaşterea faptelor bune pe care le săvârşeşte.

De altfel, nici o răutate nu se arată cu adevărata ei faţă. De fiecare dată împrumută înfăţişarea vreunei virtuţi. Când mincinosul spune minciuni, zice că spune adevărul, când omul înşelător pune la cale lucruri murdare, se preface om cinstit şi sincer, iar când calomniatorul spune răutăţi despre unul sau despre altul, zice că totul este adevărat.

Sufletului omenesc, chiar dacă este murdărit de păcat, îi plac cuvintele frumoase. Spre exemplu, un om bogat şi lacom, care nu se gândeşte la nimic altceva decât cum să răpească şi să nedreptăţească, se poate să miluiască vreun sărac sau să-l ierte pe vreun datornic de-al său, dacă aceştia îi vorbesc frumos şi îl laudă, adică în loc să îi zică pe faţă ce răutăţi a făcut, îi vorbesc despre virtuţile sale, spunându-i: „Eşti om bun şi milostiv; grija ta faţă de semeni este vrednică de laudă; cu toţi vorbesc despre binefacerile tale” şi aşa mai departe. Cu asemenea cuvinte de laudă, omul rău se face bun, cel hain îşi moaie inima, cel neînduplecat de înduplecă. Aşadar, răutatea este învinsă prin laude. Omul rău nu vrea să audă nici un cuvinţel despre răutatea sa, pentru că firea sa omenească vrea ceea ce i se potriveşte, chiar dacă prin voia sa alege altceva.

Aşadar, să nu spunem că cutare este bun prin firea lui, iar cutare este rău prin firea lui. Pentru că dacă omul era prin firea sa bun, nu ar fi putut să se facă rău, iar dacă era prin firea sa rău, nu ar fi putut să se facă bun. Cu alte cuvinte, dacă virtutea şi răutatea nu depindeau de voirea noastră şi dacă Dumnezeu nu ne-ar fi creat cu libertate de alegere, atunci ar fi trebuit ca toţi oamenii să fi fost fie buni, fie răi. Dar când vedem că semenii noştri se luptă cu patimile, le biruie şi dobândesc virtuţi, nu mai există pentru noi îndoială că pe de o parte, fiecare suflet are posibilitatea de alegere fie a binelui, fie a răului şi, pe de altă parte, firea omenească are puterea de a se îndepărta de rău. Cei care sunt buni şi plini de virtuţi au dobândit binele prin alegerea şi efortul lor, având, bineînţeles, ajutorul harului lui Dumnezeu. De asemenea, este clar că suntem lipsiţi de virtuţi şi, în felul acesta, ne lipsim şi de mântuire, din cauza lenei şi a relei noastre voinţe.

De aceea, să nu spunem că alţii ne împiedică să luptăm pentru dobândirea virtuţilor. Numai noi suntem vinovaţi pentru aşa ceva. Nici măcar diavolul nu ne poate împiedica să păşim pe drumul virtuţii, dacă noi nu vrem să îl urmăm. Diavolul ne poate înşela şi ne poate răpune dacă suntem cu nebăgare de seamă, dar nu îi poate împiedica pe cei care caută virtutea şi nu îi poate obliga să săvârşească păcate. Atunci când vrem cu adevărat să trăim în virtute, nu ne încovoiem, oricât de mult ne-ar ispiti ceilalţi; la fel, atunci când ne place mai mult păcatul decât virtutea, chiar dacă nimeni nu ne-ar împinge spre păcat, noi tot urmăm drumul răutăţii.

Virtutea este prin ea însăşi vrednică de laudă. Iar atunci când omul luptă pentru virtute în mijlocul oamenilor răi, ea este mai strălucitoare şi cu atât mai vrednică de laudă. Din virtutea unui om se pot folosi mulţi oameni răi, în vreme ce răutatea multora nu poate vătăma pe un om care lucrează cu adevărat virtutea. Un om sfânt poate izbăvi un întreg popor de mânia lui Dumnezeu, în vreme ce un popor întreg de păcătoşi nu poate abate de la calea sa pe un om sfânt. Lucrul acesta se vădeşte din povestea vieţii lui Noe: toată omenirea a fost pierdută, numai el a scăpat de apele potopului (Facerea 6, 1-7, 24). Acelaşi lucru îl vedem din viaţa dreptului Lot: numai el a fost salvat din oraşul sodomiţilor (Facerea 19, 1-30). Adu-ţi aminte şi de proorocul Moise, care a reuşit singur, prin rugăciunea sa, să izbăvească întreg poporul israelit (Ieş. 32, 7-14). Iată şi alt fapt care înfăţişează iubirea de oameni a lui Dumnezeu: în anul 701 î.Hr., când regele asirienilor, Senaherib, s-a pornit cu oaste împotriva regelui iudeu, evlaviosul rege Iezechia s-a rugat din toată inima lui Dumnezeu pentru izbăvirea Ierusalimului şi a locuitorilor săi. Iar Dumnezeu i-a răspuns lui Iezechia: Eu voi păzi cetatea aceasta, ca să o izbăvesc pentru Mine şi pentru David, robul Meu (4 Regi 19, 34). Şi cu adevărat, Dumnezeu a izbăvit oraşul Ierusalim de dragul regelui şi proorocului David, care murise cu trei sute de ani mai înainte. Vedem, aşadar, că atunci când printre cei vii Dumnezeu nu găseşte oameni vrednici să se roage Lui pentru oamenii păcătoşi, îi iartă şi îi izbăveşte pe aceştia de dragul sfinţilor care au murit.

Mare este puterea virtuţii sfinţilor! Viaţa lor este pildă pentru cei leneşi, cuvintele lor sunt îndreptare pentru cei mici la suflet, rugăciunile lor schimbă hotă-rârile lui Dumnezeu, ba chiar şi hainele şi obiectele lor personale sunt izvor de sfinţire pentru cei care le ating. Mantia proorocului Ilie a despărţit în două apele râului Iordan (4 Regi 2, 8); încălţămintea celor trei tineri – Anania, Azaria şi Misail – a călcat peste puterea focului din cuptor (Dan. 3, 20-27); lemnul lui Elisei a făcut ca securea de fier să iasă din apele râului (4 Regi 6, 1-7); toiagul lui Moise a despărţit Marea Roşie în două şi a scos apă din stânca lui Horeb (Ieş. 14, 15-22; 17, 5-6); şorţurile lui Pavel alungau duhurile rele (Fapte 19, 12); umbra lui Petru, căzând peste bolnavi, îi vindeca (5, 15-16), moaştele sfinţilor mucenici fac minuni nemai-văzute. Ce altceva trebuie să vă mai spun ca să vă arăt puterea virtuţii şi să vă trezesc dorinţa să urcaţi spre sfinţenie?

Unii pot spune: „Sfinţenia şi virtutea sunt bune şi vrednice de laudă, dar nu le putem dobândi pentru că rudele şi prietenii noştri ne stau împotrivă, îşi bat joc de noi şi ne împing spre păcat”. Cu cei care ne împiedică să ducem o viaţă creştinească şi ne îndeamnă la rele, trebuie să întrerupem orice legătură. Bineînţeles că dacă avem şanse să îi îndreptăm fără să suferim noi înşine vreo pierdere sufletească, atunci trebuie să facem tot ce putem pentru ei. Dar dacă ei nu se îndreaptă, iar noi suntem în primejdie din cauza purtării lor, atunci este nevoie să fugim cât mai departe de ei. Sfântul Apostol Pavel, scriindu-le corintenilor şi tesalonicenilor, îi îndeamnă să nu se însoţească cu oamenii păcătoşi şi cu purtare nepotrivită (1 Cor. 9, 11; 2 Tes. 3, 14). Unii vor zice: „Dar dacă facem aşa ceva, rudele şi prietenii noştri de care ne ferim îşi vor da seama şi ne vor îndepărta”. Şi ce-i cu asta? Atunci când oamenii lui Dumnezeu şi Însuşi Dumnezeu ne vor aproape de ei, nu trebuie să ne pese că oamenii păcăto
şi ne îndepărtează sau ne vorbesc de rău. De altfel, nu este cu putinţă ca lucrătorul binelui să fie lăudat de toţi. Răutatea arată întotdeauna multă duşmănie faţă de virtute. Dar atunci când luptă împotriva ei, nu numai că nu o vatămă, ci o şi întăreşte. Atât de mare este puterea virtuţii, încât chiar şi când pare că este învinsă de răutate, ea este, de fapt, învingătoare. Lucrul acesta este vădit de pomenirea dreptului Abel. Cu toate că a fost omorât de Cain, el a primit cununa sfinţeniei de la Dumnezeu şi este fericit de oameni până în ziua de astăzi. Pe când Cain, dimpotrivă, a fost osândit de Dumnezeu, iar de oameni este înfierat ca ucigaş de frate.

În lumea aceasta, oamenii răi şi necucernici sunt cu mult mai mulţi decât cei buni şi evlavioşi. Dar ascultă ce spun Hristos şi Pavel, credinciosul Său rob: Cu ce voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul (Luca 13, 20-21); Puţin aluat dospeşte toată frământătura (Gal. 5, 9). Ce vor să zică Hristos şi Apostolul Pavel prin aceste cuvinte? Că cei drepţi, cu toate că sunt puţini, au puterea, prin bogăţia harului din ei, să îndrepte spre Hristos mai mulţi oameni păcătoşi.

Pe vremea în care întreaga lume se afla în necredinţă, apostolii erau numai doisprezece. Iată cât de puţină era drojdia şi cât de mare aluatul! Cu toate acestea, apostolii au reuşit să aducă la Hristos lumea întreagă. Între aluat şi drojdie nu a existat nici o diferenţă în privinţa firii, căci cu toţii erau oameni. Diferenţa a fost de calitate – o diferenţă uriaşă: apostolii dobândiseră Duhul Sfânt şi cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, în vreme ce oamenii ceilalţi erau adânciţi în întunericul necunoştinţei şi al păcatului.

Mai ascultă şi un alt exemplu, care arată puterea îndrăznelii dinaintea lui Dumnezeu a unui sfânt, pe de o parte, şi ticăloşia mizerabilă a unui stăpânitor al acestei lumi, pe de altă parte. Sfântul este Cinstitul Înainte-mer-gător, iar stăpânitorul din această lume este Irod Antipa. Primul, sărac şi fără apărare, trăia în pustie, însoţit fiind numai de tufişuri uscate, de pietre şi de şerpi. Îmbrăcat într-o haină din păr de cămilă, se hrănea cu lăcuste şi cu miere sălbatică. Cel de-al doilea era puternic şi bogat, fiind stăpânul întregii ţări. Locuia în palate pline de bogăţii, purta haine scumpe şi era păzit de nenumăraţi ostaşi, bucurându-se de mâncăruri nemaiauzite. Cu toate acestea, omul sfânt şi lipsit de apărare îşi ridica vocea deasupra celei a puternicului stăpânitor şi îl mustra, pentru că se căsătorise împotriva legii cu Irodiada, soţia fratelui său vitreg, Filip. Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău (Marcu 6, 18), îi tot spunea fără nici o frică lui Irod. Vezi cum virtutea are puterea şi dreptul de a certa răutatea?

Tu îmi vei spune: „Da, dar tocmai de aceea a fost Ioan aruncat în închisoare şi apoi omorât”. Şi ce-i cu asta? Cu toţii vom muri mai devreme sau mai târziu. Importante sunt mântuirea sufletului şi ce lăsăm în urma noastră. Cinstitul Înainte-mergător a primit şi mântuirea şi mărirea numelui său pe pământ şi în ceruri, căci nu se bucură numai de fericirea nespusă a Împărăţiei lui Dumnezeu, alături de Hristos, ci este lăudat şi cinstit până în zilele noastre ca proroc, apostol, mucenic şi înger. Pe când Irod nu a fost osândit numai la iadul fără sfârşit, dar până astăzi este socotit una din cele mai murdare şi mai îngrozitoare personalităţi din istorie.

Irod nu era numai lipsit de evlavie, dar şi prost. Amintiţi-vă ce s-a întâmplat de ziua sa. La masa pe care a dat-o pentru stăpânitorii din Galileea, a dansat Salomeea, fiica Irodiadei. Dansul ei a plăcut atât demult lui Irod, încât acesta a jurat: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu (Marcu 6, 23). Ei, spuneţi-mi: nu era prost?

Vai de tine, Irod! Atât de mică să fie valoarea regatului tău? O dată a dansat necuviincioasa Salomeea, iar tu i-ai dăruit jumătate din el. Dacă mai dansa şi a doua oară, ce mai făceai? Să-ţi doreşti să nu mai danseze sau să nu mai danseze aşa de frumos. Altfel, o să ajungi pe drumuri.

Toţi oamenii care sunt atraşi de desfătări şi caută plăcerile acestei lumi, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate şi funcţii înalte, nu sunt liberi, ci sclavi, nu sunt raţionali, ci animale fără minte. Cei care, dimpotrivă, se nevoiesc pentru dobândirea virtuţilor şi pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi săraci şi lipsiţi de importanţă, se bucură de libertatea Duhului Sfânt, adică de adevărata libertate pe care le-o dăruieşte Hristos, aceşti oameni fiind chipuri ale Preasfântului Dumnezeu.

Vă voi dovedi deîndată, printr-un exemplu, cine este om liber şi cine este sclav: un rege rău îi cere unui supus de-al său, care este om bun, să facă o fărădelege. Cum va proceda omul acela? Nu numai că nu va săvârşi fapta aceea murdară, dar şi va încerca să-l îndemne pe rege să îşi schimbe gândul păcătos, chiar dacă în felul acesta îşi va primejdui viaţa. Cine este, aşadar, liber din aceştia doi? Cel care nu se teme nici de rege sau cel care este dispreţuit de supuşii săi? Omul stăpânit de patimi şi legat de păcat, care alege păcatul în loc de virtute, chiar şi coroană regească de ar purta, este în realitate un rob. Nu rob al omului, ci al diavolului. Iar pe cel pe care îl slujeşte în această viaţă, îl va sluji şi în cealaltă. Împreună cu diavolul va fi dat pedepsei veşnice, pentru că deşi a avut toate condiţiile să se facă om bun, el a vrut să meargă pe drumul răutăţii.

Amintiţi-vă de pilda talanţilor. Era un om care, plecând în călătorie, i-a chemat la sine pe slujitorii săi şi le-a încredinţat banii pe care îi avea. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia un talant, fiecăruia după cât era de priceput la mânuirea banilor. După aceea, stăpânul a plecat. Cel care avea cinci talanţi a folosit banii ca să câştige încă pe-atâţia. Cel care avea doi talanţi, a câştigat alţi doi. Pe când cel care a primit un talant a săpat în pământ şi a ascuns talantul, până când a venit înapoi stăpânul său. Când stăpânul s-a întors din călătorie, i-a cinstit pe cei care câştigaseră cinci şi doi talanţi, pe când pe cel de-al treilea l-a osândit pentru lenea şi viclenia sa: Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25, 30).

Aşadar, dacă acela, care până la urmă nu a cheltuit nici un ban, ci l-a păstrat pentru stăpânul său, a fost osândit, ce se va întâmpla cu cel care foloseşte banii stăpânului pentru săvârşirea de rele? Dacă acela a fost aruncat în întuneric, ce se va întâmpla cu noi, care trăim în păcat şi fugim departe de virtute, cu toate că avem toate condiţiile să devenim buni?

Ştiu ce spun mulţi în sinea lor: „Dar ce, voi, clericii, care ne vorbiţi mereu de virtute, sunteţi cu toţii plini de virtuţi?” Bineînţeles că nu. Există clerici nevrednici – ştiu lucrul acesta –, aşa cum există clerici vrednici de veşmântul lor. Dar pe tine, omule, nici păcatul celor dintâi nu te poate vătăma cu nimic, dacă mergi pe drumul lui Dumnezeu, nici virtutea celor din urmă nu-ţi foloseşte la nimic, dacă te afli pe drumul celui viclean. Oamenii care duc lupta cea bună, fie că sunt clerici sau mireni, vor moşteni Împărăţia cerurilor, pe care a pregătit-o Dumnezeu de la începutul lumii. Iar cei care păcătuiesc fără să se pocăiască până la sfârşitul vieţii lor se vor duce la osânda veşnică, ce s-a pregătit pentru diavol şi pentru cei care se învoiesc cu el. Fără nici o îndoială, osânda clericilor nevrednici va fi foarte grea. Dar nevrednicia anumitor clerici nu este o scuză pentru lenea ta şi nu îţi va uşura cu nimic pedeapsa atunci când te vei afla la Judecată.

De altfel, acuzaţiile şi răutăţile pe care le spunem împotriva clericilor sunt ele însele un mare păcat, pentru că nu lovesc numai în acei oameni, ci mai ales în sfânta taină a preoţiei. Cu toţii cunoaştem porunca: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura (Matei 7, 1-2). Dacă nu trebuie să ne judecăm semenii, în general, cu atât mai mult nu trebuie să-i judecăm pe preoţi, care oricât de păcătoşi ar fi, ne dăruiesc iertarea păcatelor şi harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine. Dar cu toate acestea, cât de uşor cădem în păcatul judecării! Uităm că vom fi judecaţi la fel cum judecăm şi că ni se va măsura cu aceeaşi măsură cu care măsurăm.

Vei spune: „Unii clerici pricinuiesc sminteli, vătămând astfel suflete”. Aşa este. Ce spune Evanghelia? Smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala (Matei 18, 7). Iar eu adaug: vai de cel care se sminteşte, pentru că sminteala sa arată cât de căldicele îi sunt credinţa şi evlavia. Iar pe cei căldicei, Domnul îi va vărsa din gura Sa, aşa cum este scris în Apocalipsă (Apoc. 3, 16). Oamenii care sunt cu adevărat credincioşi şi evlavioşi se feresc de sminteală. Ei tac şi se roagă pentru liniştirea celor care s-au smintit şi pentru întoarcerea lor în sânul Bisericii. Numai cei cu puţină credinţă sau cu credinţă falsă şi cei lipsiţi de evlavie se smintesc atunci când văd păcatele clericilor. Ei nu fac decât să sporească sminteala prin bârfele şi răutăţile pe care le scot pe gura lor. De ce se poartă aşa? Fie ca să facă rău Bisericii (lucru zadarnic), fie să justifice (tot zadarnic) propria lor ticăloşie.

Smintelile trebuie să vină, spune Domnul. Oare din cauza spuselor Sale vin smintelile? Nici prin gând să nu ne treacă aşa ceva! Smintelile nu vin pentru că le-a prezis Domnul. El le-a prezis pentru că ştia că vor veni. Dacă oamenii nu ar fi voit să urmeze drumul care duce spre diavol, nu ar mai fi fost sminteli în această lume, iar dacă nu ar mai fi fost sminteli, ele nu aveau să mai fie prezise. Hristos a vorbit despre ceea ce urma să fie.

„Şi dacă cei care pricinuiesc sminteli s-ar îndrepta şi nu ar mai exista sminteli, nu ar ieşi Domnul mincinos?”, poate că vor întreba unii. Dacă ar fi fost aşa, Hristos nu ar mai fi făcut acea prezicere. Aşadar, dacă ne-am fi făcut cu toţii oameni plini de virtuţi – lu-cru care ar fi fost ştiut de Dumnezeu, Care este atotcunoscător – atunci El nu ar mai fi spus că vor fi sminteli. Dar pentru că ştia că mulţi oameni nu se vor îndrepta, El a făcut o astfel de proorocie.

„Şi de ce nu îi şterge de pe faţa pământului pe cei răi, care pricinuiesc sminteli, pentru ca cei buni să nu fie duşi în ispită?”, întreabă unii. Pentru că din sminteli se vatămă numai cei răuvoitori, adică cei care vor să săvârşească răul. De altfel, dacă Dumnezeu i-ar nimici pe cei răi, atunci nici unul dintre noi nu s-ar mai mântui. Răutatea noastră nu o vedem şi de aceea nu ne pocăim pentru ea, nu ne îndreptăm şi nu ne sfinţim. Vedem numai răutatea celorlalţi, pe care îi judecăm şi îi vorbim de rău, neţinând cont de faptul că la Judecată nu vom da socoteală pentru faptele semenilor noştri, ci pentru ale noastre.

De aceea, să ne abatem fără întârziere de pe drumul pierzător al răutăţii şi să mergem pe drumul mântuitor al virtuţii, pentru că astfel, şi în această viaţă trecătoare vom avea binecuvântarea lui Dumnezeu, şi în cealaltă ne vom bucura de bunătăţile nestricăcioase ale Împărăţiei cerurilor.

Sfantul Ioan Hrisostom.

joi, 20 septembrie 2012

Focul si apa




 Un credincios veni la cuviosul Pimen si-l intreba:

- Parinte, cum sa fac sa scap de gandurile cele rele care navalesc de multe ori asupra mea?

Uitandu-se cu blandete la el, parintele Pimen i-a spus:

- Esti asemenea omului care are foc in stanga si apa in dreapta. Daca-l arde focul, ia apa din vas si-l potoleste sau il stinge de tot...

-  Ce inseamna aceasta, parinte? l-a intrebat omul credincios.

- Focul din stanga inchipuieste gandurile cele rele pe care vrasmasul le arunca in inima omului precum ai arunca niste scantei intr-o casa spre a lua foc, iar apa din dreapta este rugaciunea catre Dumnezeu, care se varsa asupra focului pacatelor, il stinge si il goneste, i-a spus lui, cuviosul Pimen.

miercuri, 19 septembrie 2012

Iertarea



Iertarea este necesara atunci cand nici trecerea cu vederea, nici tolerarea, nici acceptarea nu sunt de ajuns pentru a rezolva problema. Primul pas al iertarii este hotararea de a nu incerca sa provoci o cantitate egala de durere persoanei care a cauzat raul. Atunci cand te iert, renunt la dreptul de a te rani pe masura. Iertarea incepe cand renuntam la ideea de a fi chit si atunci cand hotaram sa nu ne mai gandim la revansa.

Urmatorul pas al iertarii implica o noua maniera de a vedea si de a trai. Atunci cand suntem raniti incetam sa ne mai uitam la cel care a cauzat rana ,nu mai vedem persoana, ci doar rana noastra. Cand ne plasam intr-o stare de neiertare fata de celalalt tindem sa credem numai lucruri rele despre persoana in cauza. Ne vine sa ne gandim la el numai in termenii durerii pe care ne-a cauzat-o. Atunci cand ne iertam unii pe altii, incepem sa vedem mai clar. Nu ignoram ranile, dar trecem cu privirea dincolo de ele. Redescoperim umanitatea din cel care ne-a ranit. Si acea persoana este fructul a doi parinti imperfecti; este la fel de ranita, singura, slaba sau mioapa ca si mine. Si poarta-la fel ca mine- chipul lui Dumnezeu.

Al treilea stadiu al iertarii, cel care arata ca ai facut intr-adevar un progres real, este atunci cand constati ca-i vrei binele persoanei respective. Incepi sa speri lucruri frumoase pentru cel care te-a ranit. Ii doresti din toata inima ca totul sa fie in regula intre el si Dumnezeu, ca relatiile sale sa-i fie sanatoase si viata sa-i fie una fericita. Vei mai avea si ganduri negre dar traiectoria inimii este indreptata in directia corecta. Atunci cand doresti lucruri bune pentru persoana care te-a ranit profund, vei sti ca Marele Dumnezeu Iertator a lucrat in inima ta.

Dumnezeu ne porunceste sa iertam ori de cate ori suntem raniti si sa ne impacam ori de cate ori este posibil, pentru ca viata este prea scurta ca sa nu facem asa. Nu vom mai avea niciodata o alta ocazie pentru asta. Daca nu ierti- daca lasi mandria, resentimentele, incapatanarea si autoapararea sa stea in calea ta- vei deveni o persoana dificila si plina de amaraciune. Vei purta in inima ta o povara care va strivi umanitatea din tine. Vei deveni mai rece, cu fiecare zi ce trece. Vei muri.
(dupa John Ortberg)

Ne rugăm Lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greșelile, îngustimea vederilor, prejudecățile, neștiința și un lanț cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanțul de pe noi și iarăși suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanțul nostru care ne chinuiește, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanțul în care ținem legați pe frații noștri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de așa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, așa: ” Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greșiților noștri”,- ceea ce e un blestem.
Deci, în această privință, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.

(Părintele Arsenie Boca-Lumina de pe munte)
 

miercuri, 12 septembrie 2012

Să ne facem cruce fără ruşine


Trecem zilnic în drumul nostru măcar pe lîngă o biserică. Dacă suntem grăbiţi şi nu putem intra să ne închinăm, ori dacă ne aflăm într-un mijloc de transport, ne facem doar semnul crucii şi trecem mai departe. Privirile sau chiar cuvintele unora din jurul nostru ne pot face să ne simţim inconfortabil în această situaţie. Nu trebuie să uităm însă că, făcînd semnul crucii, ne mărturisim credinţa şi suntem mai aproape de Dumnezeu.

Toate rînduielile liturgice şi toate rugăciunile încep şi se termină în biserica ortodoxă cu semnul crucii. Despre acest gest, Sfîntul Chiril din Ierusalim spunea: “Să nu ne ruşinăm a mărturisi pe cel răstignit“.

Cînd ducem degetele mîinii drepte la frunte, trebuie să ştim că, prin aceasta, noi îl rugăm pe Dumnezeu să lumineze mintea şi cugetarea noastră, făgăduindu-ne să cugetăm pururea la El. Cînd de la frunte pogorîm mîna la piept, prin aceasta arătăm că suntem gata să iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră. Iar cînd atingem umerii, închinăm lui Dumnezeu toate puterile noastre sufleteşti şi trupeşti şi-L rugăm să ne dea putere şi dorinţă de a-L sluji şi a-I plăcea Lui.

Semnul Sfintei Cruci ne aduce aminte de tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi şi, totodată, de tot ceea ce noi înşine trebuie să facem pentru El.

Cînd intervine, însă, o stare de nelămurire sau de jenă, este bine să ascultăm de cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur: el spunea că a nu face semnul Sfintei Cruci corect şi cum se cuvine este “osteneală în deşert, căci numai dracii se bucură de îngîmfarea aceea”. Astfel, potrivit celor lăsate de la Sfinţii Părinţi, şi nu numai, sunt trei situaţii clare în care nu trebuie să folosim semnul crucii: pentru a convinge de adevărul unei afirmaţii neimportante; pentru a cîştiga binecuvîntarea lui Dumnezeu pentru un lucru rău; pentru a întări rugăciunea sau pentru lucruri de nimic, care nu aduc un folos duhovnicesc, ci numai cîştig lumesc, cum ar fi jocurile de noroc.

Sau, cum spunea fostul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală: “Un ortodox îşi afirmă identitatea făcîndu-şi semnul crucii“.

Cînd este bine să ne facem cruce

Credinciosul este sfătuit să recurgă la acest gest atunci cînd trece prin faţa unei biserici, cînd aude clopotele, cînd trece pe lîngă un cortegiu funerar, cînd tună şi fulgeră, cînd plouă cu grindină, cînd îl prinde bezna undeva şi e gata să se rătăcească, cînd îi spune cineva o veste care îl zguduie, cînd i se vorbeşte de nenorocirea cuiva, cînd se aşază la masă, cînd se scoală de la masă, cînd începe lucrul, cînd pleacă într-o călătorie. De ce ar face toate astea? Foarte simplu. Cînd trece pe lîngă o biserică, credinciosul se închină ca să dea mărturie de credinţă. Îşi afirmă credinţa. Deşi acest lucru nu e scris în vreo rînduială, omul cu credinţă face asta deoarece e normal să îţi faci cruce atunci cînd treci pe lîngă locul în care ştii că “locuieşte” Dumnezeu.

Însemnarea cu semnul crucii este, de altfel, o deprindere creştinească foarte veche, chiar din timpul Sfinţilor Apostoli. “La fiecare pas şi la fiecare faptă ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci“ (Tertulian, De corona, c. 3, Migne, P.L., II, col. 99).

De asemenea, crucea nu lipseşte niciodată de pe vîrful turlelor bisericilor şi al clopotniţelor, iar în cimitire, cei răposaţi aşteaptă învierea morţilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele şi odăjdiile sfinţite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci, multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărţile bisericeşti sunt pline de cîntări în cinstea Sfintei Cruci.

Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi despre semnul crucii

Crucea ocroteşte de relele trupeşti. Semnul crucii a cruţat de nimicire pe cei întîi născuţi ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stîlpii şi pe pragurile uşilor, pe lîngă care îngerul morţii a trecut fără să bată, închipuia semnul crucii. Acesta era semnul care vindeca pe cei muşcaţi de şerpi, fiindcă şarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitîndu-se la el, preînchipuia semnul Sfintei Cruci.

Crucea alungă diavolii. Precum cîinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi dracul fuge de crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit. “Crucea, zice Sfîntul Ioan Damaschin, este pavăza, arma şi semnul de biruinţă împotriva diavolului“, iar Biserica noastră cîntă: “Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezînd a căuta spre puterea ei“. Semnul Sfintei Cruci ocroteşte de uneltirile necuratului. În anul 312, împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: “În acest semn vei învinge!“. Atunci el, punînd acest semn pe steagurile şi armatele castei sale, a ieşit biruitor din lupta cu Maxenţiu. “Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzînd pe faţa voastră armele care l-au doborît, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o“ (Sf. Ioan Gură de Aur). Mulţi sfinţi obişnuiau să alunge gîndurile rele din cugetul lor făcînd numaidecît semnul crucii.

Proprietăţile semnului crucii, studiate ştiinţific

Oamenii de ştiinţă ruşi au dovedit experimental proprietăţile miraculoase ale semnului crucii şi al rugăciunii. “Am stabilit că obiceiul facerii semnului crucii deasupra mîncării şi băuturii, înainte de masă, are un profund sens mistic. În spatele lui este un folos practic: mîncarea este purificată efectiv instantaneu. Este un mare miracol, ce se întîmplă fizic în fiecare zi”, a declarat fizicianul Angelina Malakhovskaya, citat de Agenţia Interfax.

Malakhovskaya a studiat puterea semnului crucii timp de 10 ani. Ea a descoperit, în special, proprietăţile bactericide unice ale apei după ce este binecuvîntată cu o rugăciune ortodoxă şi cu semnul crucii.

Oamenii de ştiinţă au studiat impactul rugăciunii “Tatăl nostru” şi al semnului crucii asupra bacteriilor patogene. Mostre de apă din diferite surse - fîntîni, rîuri, lacuri - au fost folosite în cercetare. Toate mostrele conţineau anumite bacterii. S-a observat că dacă se rosteşte rugăciunea domnească şi se face semnul curcii asupra apei, numărul de bacterii dăunătoare scade de şapte, zece, sute chiar mii de ori. Experimentele au fost făcute astfel încît să se excludă posibilul impact al sugestiei mentale. Rugăciunea a fost spusă atît de credincioşi, cît şi de necredincioşi, iar numărul bacteriilor, indiferent de mediu, a scăzut. Oamenii de ştiinţă au mai dovedit efectul benefic al rugăciunii şi al semnului crucii asupra oamenilor. S-a stabilit că presiunea sîngelui tuturor celor supuşi la teste s-a îmbunătăţit. S-a mai observat că dacă semnul crucii este făcut neîngrijit, şi fără să atingă punctele corespunzătoare - centrul frunţii, centrul plexului solar şi umerii - rezultatele pozitive ale testelor sunt mai slabe sau chiar absente.

/ziarullumina.ro/

Sfatul unui pustnic !



" Un pustnic obişnuia să sfătuiască pelerinii despre educarea copiilor:– Încă sunt trist, pentru că nu m-am dus la spovedanie înainte de 18 ani. Sunt încă trist din cauza aceasta. Când un copil are 6–7 ani, trebuie să aibă un părinte duhovnic. Aşa să faceţi. – Deci, de îndată ce vă întoarceţi de la Sfântul Munte la casele voastre, daţi atenţie copiilor, catehizaţi-i şi păziţi-i, în special cu rugăciunile voastre. Rugaţi-vă aşa cum s-a rugat şi patriarhul Iacov pentru copiii săi. Rugaţi-vă aşa: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, apară, ajută şi ai grijă de copiii mei». Faceţi-vă cruce în timp ce vă rugaţi şi cântaţi un imn Maicii Domnului. Vegheaţi asupra lor. Să ştiţi exact unde se duc noaptea şi cu cine se însoţesc. Anturajul rău strică învăţătura bună. Copilul poate să fie bun, dar altcineva poate să aibă influenţă rea asupra lui. Acesta este sfatul meu către toţi mirenii." Patericul Athonit

duminică, 9 septembrie 2012

CLOPOTARUL


La urechile mele a ajuns odată o poveste, legată de o întâmplare ciudată, care a marcat un destin. La început nu am crezut nimic, ziceam că-s doar baliverne de bețivi. Cu timpul, povestea s-a răspândit și a devenit din ce în ce mai clară și mai extraordinară totodată. Acum, pașii mă îndreaptă spre eroul acestei povești.

Nu sunt un om care crede orice, dar experiența m-a învățat că faptele reale depăşesc, adeseori, imaginaţia. Povestea clopotarului care a trăit clipe de coşmar putea fi una comună – dar nu a fost așa. În aceste zile amare și timpuri fără nimic sfânt, ar fi fost doar încă un caz în răbojul neputinţei umane în fața absurdului.
Da, trăim vremuri crunte, politicienii sunt corupţi și au grijă doar de buzunarele și familiile lor. Poporul nu-i decât spicul de pe care pot culege bobul din care se face pâinea ce stă pe a lor masă. Măcar de ar fi oameni și nu fiare însetate de bogății și faimă deşartă. Au trecut 10 ani de când bunul nostru rege nu mai este. Acum, regatu-i mic şi tot ce era odată mare și strălucitor, zace în paragină acum.
Am ajuns un popor în paragina istoriei. Năvălitorii soseau cu anotimpurile şi nimeni nu-i mai oprea. Se duceau direct la curte şi spuneau doar ce doresc. Nici nu se mai osteneau să lupte sau să jefuiască, ci doar cereau. Și atunci îi vedeam pe proprii noști soldați cum veneau să ne ia totul, să violeze, să fure și să omoare. Totul, numai pentru a le da năvălitorilor tainul, ca să ne lase în pace. De fapt, ca să-i lase tot pe nobili în pace, să huzurească fără noimă.
Povestea vorbeşte despre un clopotar care avea o fată ca soarele de frumoasă, şi o nevastă bună și iubitoare. Dar vai, fata era la pârâu, când au venit soldații. Oricine-şi poate închipui ce a urmat. Fata, de rușine şi-a luat viţaa, iar mama ei i-a blestemat amarnic pe soldaţi. Căpitanul s-a enervat şia împuşcat în inimă, sărmana făptură. Apoi soldații au dat foc la casă, râzând și dănţuind.
Când s-a întâmplat nenorocire, clopotarul era sus pe munte şi se ruga la Creator să-i dea putere să treacă peste nevoi și necazuri. Se povesteşte că, în acel moment, a simțit o durere ca un pumnal în inimă. A alergat degrabă, cu presimţiri sinistre. Într-adevăr, pierduse totul. Nimic pe lumea asta nu-i mai putea aduce consolare. El, omul blând și iubitor devenise o fiară plină de ură şi cu dor de răzbunare.
Soldații plecaseră de mult. Atunci și-a adus aminte… de Creator. Cu inima grea, plină de ură, s-a dus pe munte, în locul unde venea să se roage şi să mediteze. Acolo, nimic nu se schimbase. De nervi şi de supărare a distrus totul cu măinile goale şi a strigat cuvinte grele către cer. Cum se poate ca asemenea nenorocire să se facă cu voia Lui? Dacă-i atât de crud, înseamnă că e Rău. Şi multe asemenea vorbe au fost purtate de vânt, până în înaltul cerului.

Până în acest punct, este o poveste aproape comuna, în aceste vremuri bicisnice. Şi totuşi, de aici încolo povestea devine neobişnuită.
Clopotarul a vrut să-şi ia viața. S-a aruncat în prăpastia ce pornea chiar din vârf de munte. Atunci se spune că a avut loc o minune şi o uriaşă palmă divină l-a prins şi l-a aşezat uşor în iarbă. Nu avea nicio zgârietură. De trei ori a urcat muntele şi de trei ori s-a aruncat de sus. Tot de trei ori, mâna magică l-a salvat. A renunțat!. Fără putere şi plin de disperare, clopotarul nostru a plâns 7 zile și 7 nopți. După aceea, Creatorul l-a luat lângă El şi timp de 3 ani, au stat de vorbă.

Amar de timp trecuse de când nu l-a mai văzut lumea, dar s-a întors cu părul alb și zâmbetul pe buze. Acum ştia! Povestea spune că în jurul lui era o Lumină atât de puternică, încât lângă el noaptea puteai citi ziarul. Evident că astea sunt exagerări. Totuși, de câteva luni, de când s-a întors în lume, niciun năvălitor nu a mai venit. Astăzi, mulți oameni se duc la el pentru binecuvântări şiînvățături. A devenit Clopotarul cel Sfânt.
De dimineață stau la codă să-l vadă și să-i vorbească. Ştiu că primește pe oricine şi, uneori, acceptă învățăcei. Dar trebuie să te vrea el, altfel nu se poate.

Acesta-i scopul meu. Vreau să-l întreb dacă mă primește. Mereu m-am întrebat dacă Creatorul există sau e un basm. Altora, credința le-a fost ușoară – mie, nu. Gândurile mele tot timpul puneau la îndoială orice. Acum am dovada vie, în faţa mea, cel care a vorbit cu El. Îi văd chipul care radiază o putere lăuntrică deosebită. Acum îmi dau seama la ce se refereau cei care vorbeau de Lumină.

În dreapta lui e tot ce-a mai rămas din biserica arsă – un clopot.
Mă apropii, nu ştiu ce să-l întreb, nu mai am cuvinte. Privindu-l, emoţia mi se spulberă, odată zâmbetul lui care mă binecuvântează.
- Am o întrebare… deci există? Mă refer la…
- Da, există!, îmi spune sfântul.
- Mă primeşti lăngă tine? Vreau să învăţ totul, nu o să te deranjez, nu o să te întreb nimic, doar o să stau în preajma ta şi o să privesc.

Îl văd că râde. Sunt uimit. Însemnă că nu mă vrea şi mi-e teamă că mă va goni.
- Vrei să-ţi devin Învățător?
- Da, spun eu ruşinat de îndrăzneala mea.
- Vrei să înveţi?
- Da! Cum să fac să învăț totul de la tine? spun cu speranță în glas.
- Lovește clopotul!
Iau un băţ şi-l lovesc ușor. Se aude un dăngănit, ca o şoaptă.
- Acum, loveşte-l tare.
Îmi încordez toți muşchii și lovesc cât de tare pot. Un zgomot puternic se aude până-n depărtare.
- Clopotul sunt eu! Ca învăţător al tău, eu devin clopotul. De tine depinde cât şi cum înveţi. Mă atingi uşurel şi primeşti doar o şoaptă – sau te dedici învăţăturii cu toată puterea şi atunci voi răsuna până departe. Totul e cât de dispus eşti să dai din tine, din puterea și din dorinţa ta de a învăţa. E un lucru greu, care necesită timp. Ce vei face?
- Voi învăţa şi voi face totul pentru asta, am spus repede, fericit.
- Atunci voi răsuna tare pentru tine!
Am înțeles că relația dintre învățător și elevul său este una specială. Oricât de bun și de minunat ar fi învățătorul, dacă elevul nu se deschide pentru a primi cunoașterea, atunci va culege în loc de înțelepciune, doar resturile ei.

Mai multe informatii la: http://filedelumina.ro/2012/09/09/clopotarul/#ixzz260Vv27dc

vineri, 7 septembrie 2012

VIATA CARE ...CONTEAZA !!!

Viata din anii tai ...chiar conteaza.

"Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie"

In aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute un calugar ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizata de confratii sai.

L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.
Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine. Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine, ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog. Atat fac ma rog impreuna cu el.
Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi.
Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei. Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.

La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin. Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.

Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului. Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.

L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :
Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta.

Cauza nu sunt cei din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu.

Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu.

Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea.
Acolo te asteapta Dumnezeu.

Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.

L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:
Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu. Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat. Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine. Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie. Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.

L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi. Raspandea o vibratie de pace in jur care linistea multimea.
Oboseala vine din lupta fiintei cu viata. Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului.

Iubirea, este curgerea vietii. Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva .

Si m-a intrebat:
Ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?
Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta. Atunci te deschideai prin inima. Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata. Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.
Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.
L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:
Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau.
Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie. Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace.
Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine.
L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul.

Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.

I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de credinciosi, a pierdut legatura, si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.
Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni. Si omul s-a indepartat de aproapele sau. Si aceasta din teama. Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate, din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale.
Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume. Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.

Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale.

Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire. Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte.

Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.

Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.
Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele, asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.
Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.

Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:

Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el.

Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu. Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.
Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti.

Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfant se manifesta prin tine in lume.
Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi.

Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.
La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez. Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat:
Cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.

Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.
Viseaza ca si cum ai trai vesnic, dar traieste ca si cum ai muri azi,
caci nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai."

Textul este preluat dintr-un interviu cu un calugar ortodox.

articol primit prin mail...

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA