Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, la
Duminica a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul
Gadarei):
'În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au
întâmpinat doi demonizaţi care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi,
încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să
strige şi să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit
aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă
mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi
afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis:
Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi, iată, toată
turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii
au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu
demonizaţii. Şi, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus
şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Şi, intrând în
corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.' Matei 8, 28-34; 9, 1
Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii ne spune în puţine
cuvinte modul în care Mântuitorul Iisus Hristos îşi arată iubirea Sa
milostivă faţă de oamenii care sunt chinuiţi de demoni.
În Evanghelia de astăzi se arată că omul stăpânit de duhurile rele se înstrăinează de Dumnezeu, de semeni şi de el însuşi.
Locuirea în morminte era simbolul faptului că aceşti oameni îndrăciţi
se aflau într-un fel de moarte spirituală. Au căzut din starea de
comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, s-au însingurat şi s-au înstrăinat.
Însingurarea şi înstrăinarea exprimă o existenţă chinuită, o existenţă
diminuată, o existenţă la limita vieţii umane. Omul posedat de demoni nu
mai este o persoană liberă. Facultăţile sale mintale şi simţirile sale
sufleteşti sunt folosite de demon. Nu mai sunt folosite de omul
propriu-zis. Omul posedat este înstrăinat de el însuşi. Nu mai este el
subiectul acţiunilor sale, nu mai este el însuşi subiectul gândirii
sale, al vorbirii sale şi al mişcării trupului său. Sufletul şi trupul
său sunt folosite de către duhurile necurate ca instrumente de a face
lucruri rele.
Însă, într-un sens mai larg, oamenii chinuiţi de demoni nu sunt numai
cei posedaţi de aceştia asemenea demonizaţilor din Evanghelie, ci şi
oamenii stăpâniţi de păcate şi patimi egoiste ca înstrăinare de Dumnezeu
şi de semeni. Adică oamenii care ascultă mai mult de 'sfatul
diavolului' şi de slujitorii lui, se despart de Dumnezeu Cel milostiv,
deoarece folosesc în mod rău, egoist, libertatea lor, trăind în păcate
şi mai ales în indiferenţă faţă de suferinţa celor din jurul lor şi faţă
de milostivirea lui Dumnezeu, care trebuie arătată oamenilor prin
lucrarea noastră milostivă, prin faptele milosteniei, ale bunătăţii.
Deci, omul se apropie de existenţa demonică sau diavolească prin lipsa
de iubire faţă de oameni şi, asemenea celor doi demonizaţi din
Evanghelia de astăzi, devin înfricoşători pentru semeni prin răutatea pe
care o manifestă în relaţiile lor cu aceştia. 'Când deci sufletul,
supunându-se patimilor, predă virtutea deprinderii păcătoase, respinge
împărăţia lui Dumnezeu şi trece sub stăpânirea aducătoare de stricăciune
a diavolului' (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. II, p. 188).
Lupta cu duhurile rele începe odată cu Sfântul Botez
Înţelegem, aşadar, că viaţa creştină înseamnă şi o luptă cu duhurile
rele. Încă de la Botez, avem un program duhovnicesc, acela al lepădării
de satana şi de toţi slujitorii lui şi al unirii cu Hristos. Acest
program arată că în viaţa creştină există o luptă între Duhul lui
Hristos, primit la Botez, şi duhurile rele care-l ispitesc pe om şi-l
îndeamnă să săvârşească răul. În Biserica noastră, prima dintre
rugăciunile începătoare este rugăciunea 'Împărate ceresc'
adresată Duhului Sfânt. Cerem ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în noi
şi să ne dăruiască putere ca să luptăm împotriva duhurilor celor rele
nevăzute, care invidiază pe omul smerit şi iubitor de Dumnezeu şi caută
să-l împiedice în urcuşul său spiritual spre sfinţenie, astfel încât 'lupta
noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva
începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor
întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri' (Efeseni 6, 12).
'Diavolul este şi duşman şi răzbunător al lui Dumnezeu. Este duşman,
când din ură faţă de El îşi dă aparenţa unei iubiri pierzătoare faţă de
noi, oamenii, îndemnându-ne prin patimile de bunăvoie ale plăcerii să
alegem în locul bunurilor veşnice lucrurile vremelnice. Prin aceasta
furându-ne apoi toată dorirea sufletului, ne desface cu totul de la
dragostea de Dumnezeu, făcându-ne duşmani cu voia ai Făcătorului' (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. III, p. 124).
Păcatul şi consecinţa sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realităţile
cele mai contrare firii omeneşti, care este creată după chipul lui
Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic viu. Sfânta Scriptură consideră
păcatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creaţiei şi un obstacol
permanent în participarea omului la viaţa şi fericirea veşnică a lui
Dumnezeu.
Păcatul primilor oameni s-a manifestat ca neascultare faţă de Dumnezeu
şi rupere a comuniunii de iubire faţă de El. Îndemnul la păcat însă a
venit din partea 'şarpelui', prin care a lucrat diavolul (Înţelepciunea
lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; I Ioan 3, 8; Apocalipsa 12, 9).
Demonii caută să-i piardă pe oameni, adică să-i despartă de Dumnezeu
prin tot felul de păcate săvârşite cu gândul, cu vorba, cu fapta.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că 'diavolul face toate eforturile
sale pentru a ne ispiti, el ne încearcă de aproape şi ne întinde din
toate părţile piedici şi curse pentru ca să ne piardă. Trebuie deci să
priveghem şi să-i închidem porţile; dacă el află cea mai mică intrare,
imediat o face şi mai mare, şi, puţin câte puţin, el va face să treacă
toate forţele lui. Dacă avem ceva virtute pentru mântuire, să nu-l lăsăm
să se apropie nici în cele mai mici lucruri, pentru a ne scăpa şi în
cele mai mari. Va fi în sfârşit de-o extremă nebunie, ştiind cât este el
de veghetor şi atent pentru a pierde sufletul nostru, de a nu fi la fel
de veghetori şi a pune o grijă egală pentru mântuirea noastră'
(Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXIII, 1).
Dacă demonii caută să-i piardă pe oameni prin păcate, îngerii lui
Dumnezeu, mai ales îngerul de la botez, îndeamnă pe oameni să le pară
rău de păcate, să se întoarcă la Dumnezeu, să pună început bun vieţii
lor. De aceea, viaţa creştinului este o permanentă luptă
duhovnicească, o lepădare de satana şi o unire cu Hristos, după cum se
spune în slujba Tainei Sfântului Botez.
Demonii se tem de smerenie şi de prezenţa Duhului Sfânt din omul smerit
Vedem în Sfintele Evanghelii că Mântuitorul Iisus Hristos nu vindecă
doar pe unii oameni care sufereau de boli ale trupului sau pe alţii care
erau posedaţi de duhuri necurate, ci, prin prezenţa Sa iubitoare şi
prin cuvântul Său mântuitor, vindecă şi patimile păcătoase ale unor
oameni, ca lucrare a duhurilor rele în sufletele lor.
Astfel, Hristos-Domnul vindecă sufletul cel iubitor de argint al vameşului Zaheu: 'Astăzi
s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui
Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel
pierdut' (Luca 19, 9).
În casa fariseului Simon, Hristos vindecă pe femeia păcătoasă, care a
spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei,
zicându-i: 'Iertate îţi sunt păcatele… Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace' (Luca
7, 48 şi 50). Iar odată cu iertarea femeii, Mântuitorul vindecă şi
sufletul lui Simon fariseul, care judeca în sinea lui pe Iisus şi
osândea pe femeia păcătoasă.
De asemenea, vindecă de patima ei păcătoasă pe femeia prinsă în adulter,
pe care fariseii voiau să o ucidă cu pietre. Iisus i se adresează prin
cuvintele: 'Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti' (Ioan 8, 11).
Din aceste câteva exemple putem înţelege că, pentru ridicarea din robia
patimilor, omul căzut are nevoie de harul iubirii milostive a lui
Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.
Aşadar, omul singur nu poate lupta împotriva patimilor şi a duhurilor
necurate care îl chinuiesc din invidie şi din ură faţă de el, ci este nevoie ca omul să fie în stare de comuniune vie cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin post. De ce? Pentru că demonii nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se
tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, dar mai ales se tem de
prezenţa Duhului Sfânt în om, întrucât numai Duhul Cel Sfânt şi Bun
poate alunga duhurile necurate şi rele din oameni.
Numai prin rugăciune şi post pot fi alungaţi demonii, pentru că ei se
tem numai de prezenţa lui Dumnezeu în om. Adică, numai de harul
Sfântului Duh prezent în om se tem demonii înşelători şi chinuitori de
oameni.
Demonii îi fac pe oameni să sufere în primul rând prin faptul că
oamenii demonizaţi sau posedaţi nu mai sunt ei înşişi în gândirea,
simţirea, voinţa şi lucrarea lor proprie, ci facultăţile sufletului lor
se află sub stăpânirea demonilor, iar în al doilea rând, pentru că
demonii pun viaţa oamenilor în primejdie de moarte trupească şi
sufletească. Din invidie şi din ură, ei caută să umilească şi să
desfigureze fiinţa umană creată după chipul lui Dumnezeu şi chemată la
asemănarea cu El, la sfinţenie. Deci, din invidie şi din ură faţă de oameni, demonii născocesc tot felul de ispite, pun stăpânire asupra oamenilor şi îi chinuiesc. Dar de unde această ură şi invidie a demonilor faţă de oameni? Ne spune Sfântul Vasile cel Mare: '…
fiind vasul întregii răutăţi, el (satana) a primit şi boala pizmei şi a
invidiat cinstirea noastră. Căci nu a suportat viaţa noastră fără
supărări în rai. De aceea amăgind prin vicleşuguri şi meşteşuguri pe om
şi dorinţa ce acesta o avea de a se asemăna cu Dumnezeu, şi folosindu-se
de ea spre înşelarea lui, i-a arătat pomul şi i-a făgăduit că va deveni
asemenea cu Dumnezeu prin mâncarea din acela. Nu a fost creat ca duşman
al nostru, ci a devenit duşman al nostru din pizmă. Căci văzându-se pe
sine aruncat dintre îngeri, n-a suportat să vadă pe cel pământesc
înălţându-se la treapta îngerilor prin înaintare'.1 Lupta lui împotriva noastră durează apoi continuu. 'Căci
nimic nu-i atât de dulce duhurilor vrăjmaşe decât să rostogolească pe
omul invidiat, cinstit cu chipul dumnezeiesc, până la o astfel de stare
de batjocură'.2 Dar Dumnezeu a făcut şi din această luptă a
diavolului un prilej pentru noi de a ne întări în bine, cu ajutorul
harului dumnezeiesc.3
Iată, aşadar, de ce este necesar să înmulţim şi să cultivăm rugăciunea noastră, ca
ea să devină, dintr-o rugăciune adesea formală şi superficială, o
rugăciune fierbinte şi stăruitoare, care încălzeşte inima, luminează
mintea şi pacifică simţirile. De asemenea, trebuie să postim mai
ales hrănindu-ne în primul rând cu prezenţa iubitoare a lui Hristos prin
citirea Sfintei Scripturi, a Scrierilor şi Vieţilor Sfinţilor, prin
împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea faptelor bune.
Lupta duhovnicească de izbăvire de sub puterea duhurilor rele se realizează prin post şi rugăciune
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne îmbrăcăm în Iisus Hristos, iar grija pentru trup să nu o facem spre pofte (cf.
Romani 13, 12-14), adică să devenim interiori lui Hristos în aşa fel,
încât viaţa noastră să fie luminată de viaţa lui Hristos. Apostolul nu
spune să nu mâncăm deloc, ci spune doar ca grija pentru trup să nu o facem spre pofte. Altfel spus, postul
semnifică o renunţare la ceea ce este îmbuibare, la ceea ce este exces,
la acele elemente care ne îngreuiază fizic şi duhovniceşte, care nu ne predispun la rugăciune, ci mai mult la comoditate. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că 'atunci când afectele naturale sunt satisfăcute peste trebuinţă, sunt calea pe care vine diavolul în suflet', dar 'când sunt satisfăcute potrivit cu trebuinţa sunt calea pe care acela (diavolul) e nevoit să se întoarcă în ţara lui' (Răspuns către Talasie 49). Deci, 'puterile
răului îşi ascund lucrările în sânul afectelor naturale, pentru ca
biciuindu-le pe acestea să le facă a se transforma din pricina
necesităţilor firii în afecte contrare firii'. Aşadar, postul este o alegere, un discernământ al valorilor spirituale. Preferăm lucrurile spirituale celor materiale, hrănim mai mult sufletul decât trupul,
îl hrănim mai mult duhovniceşte cu rugăciunea intensă, cu citirea
Scripturii, cu citirea din vieţile sfinţilor şi cu dialoguri
duhovniceşti, dar mai ales cu participarea la sfintele slujbe ale
Bisericii, cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, cu îmbogăţirea
sufletului nostru prin cântare, prin milostenie şi prin toată fapta cea
bună.
De asemenea, fără rugăciune, expresie desăvârşită a iubirii de
Dumnezeu, nu ne putem izbăvi de patimi şi nici nu putem ieşi de sub
influenţa duhurilor celor rele. Rugăciunea este o armă, adică un
izvor de putere spirituală împotriva ispitelor şi împotriva uitării de
Dumnezeu, care este începutul păcatului ca înstrăinare de Dumnezeu.
Însă postul şi rugăciunea trebuie să aibă ca temelie dreapta credinţă. Dreapta
credinţă este mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, şi de asemenea ea este vedere duhovnicească sau mod de
cunoaştere şi trăire a realităţilor netrecătoare, a vieţii din Împărăţia
lui Dumnezeu.
În multele vindecări pe care le-a săvârşit, Mântuitorul Iisus Hristos
cere credinţă de la oameni când îi tămăduieşte, pentru că nu voieşte să
săvârşească vindecări spectaculoase, magice, fără participarea omului
la lucrarea harului Său divin. Mântuitorul cere credinţă vie şi
oamenilor din jurul celui suferind, pentru că El voieşte ca la
vindecările pe care le săvârşeşte din iubire milostivă pentru
însănătoşirea bolnavilor, cei ce se află în jurul bolnavilor să nu
fie pasivi, ci receptivi, să nu fie spectatori, ci rugători, având
credinţă puternică şi iubire milostivă faţă de cei care se află în
suferinţă şi caută vindecarea.
Deci, cele mai bune arme pentru izgonirea patimilor demonice din
sufletul omului sunt lucrarea faptelor luminoase şi virtutea, ştiind că 'aşa
cum liliecii nu iubesc soarele şi lumina, ci le socotesc duşmani,
iubind, însă, noaptea şi întunericul, tot aşa şi demonii, împreună cu
aceia pe care-i poartă în rătăcire, iubesc viclenia şi toate
nelegiuirile, socotindu-le potrivite cu firea lor, iar duşmanii lor sunt
virtutea şi lucrările luminii. Când acestea strălucesc, celelalte se
întunecă, încât cel ce-şi petrece viaţa în virtute nu mai are trebuinţă a
se nevoi, de vreme ce e de ajuns să apară virtutea şi toată răutatea va
dispărea şi se va desfiinţa' (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Isaia, cap. II, în vol. Diavolul şi magia, p. 58).
Înţelegem că Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii este o Evanghelie a vindecării şi o Evanghelie a înţelepciunii lui Dumnezeu.
Evanghelie a vindecării, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat
doi oameni îndrăciţi, stăpâniţi de duhuri rele sau necurate, precum şi
pe locuitorii cetăţii Gadarei de duhul lăcomiei, de prea multă lăcomie
după cele materiale şi de uitare a vieţii spirituale sau a vieţii
duhovniceşti. Este însă şi o Evanghelie a înţelepciunii lui Dumnezeu
Care uneori nu pedepseşte direct omul, ci îl privează, îl lipseşte de
lucruri din jur pentru ca să-şi aducă aminte că toate cele din jurul
său sunt trecătoare şi că netrecător este numai harul lui Dumnezeu care
se dobândeşte prin credinţa în Iisus Hristos, prin rugăciune, prin
împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea faptelor bune.
Însă Dumnezeu nu îngăduie niciodată ca omul să fie ispitit peste puterea lui şi fără un scop anume. Astfel, 'trebuie
ca Însuşi Dumnezeu să îngăduie, precum singur ştie, în grija Lui de
lume şi în iubirea de oameni, diavolului să aducă, prin slujitorii lui,
diferite pedepse asupra noastră pentru păcatele săvârşite. Aceasta se
arată limpede în istoria lui Iov, unde se spune că diavolul n-a putut să
se apropie de Iov fără îngăduirea lui Dumnezeu' (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. III, p. 124).
Iată de ce Evanghelia ne îndeamnă la mai multă credinţă în Hristos.
Deci, dacă suntem uniţi cu Hristos, duhurile rele nu au putere asupra
creştinului. Dacă un creştin se roagă dimineaţa, la prânz şi seara şi foarte adesea spune 'Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!',
duhurile rele nu au putere asupra celui care este plin de harul iubirii
lui Hristos. Dacă săvârşim fapte bune, dacă mergem la biserică, dacă ne
împărtăşim mai des cu Sfintele Taine, ne întărim duhovniceşte şi putem
lupta împotriva duhurilor necurate, spre slava Preasfintei Treimi,
bucuria îngerilor din ceruri şi mântuirea noastră. Amin.
(Informaţii preluate din Ziarul Lumina din data de 5 iulie 2012)