joi, 20 decembrie 2012

Necunoscut si tainic



19DEC
Necunoscut şi tainic
e-al nostru viitor,
nimic nu-şi ştie nimeni
de ceasul următor;
nu ştim ce ne aşteaptă
la orice pas făcut
căci drumul vieţii noastre
e-adânc necunoscut…
Numai Hristos, ne face drumul luminos
Numai Hristos, ne-aduce-un viitor frumos.
Necunoscut e-al morţii
şi loc, şi fel, şi ceas,
şi nu ştim pân-la ele
cât drum ne-a mai rămas;
nu-şi ştie nimeni clipa,
nu ştie-n care fel
şi-n care loc aşteaptă
sfârşitul pentru el.
Necunoscută-i Ziua
venirii lui Hristos
şi noaptea Judecăţii,
şi tot ce-i ne-ndoios
— ci numai locul unde
te duci cu ce-ai făcut
spre slavă sau osândă
nu ţi-e necunoscut.

duminică, 16 decembrie 2012

Cum se poate ajunge la necredinţă


                   Pr. Paisie Aghioritul
- Părinte, cum se întâmplă că oameni credincioşi ajung la ateism?

- In problema aceasta pot exista două cazuri. In­tr-un caz se poate ca cineva să fi fost foarte credincios, să fi lucrat puterea lui Dumnezeu în viaţa lui prin multe fapte palpabile şi apoi să fi ajuns la o tulburare în problema credinţei. Aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când cineva face nevoinţă fără discernământ şi cu egoism, adică prinde viaţa duhovnicească în mod sec. “Ce a făcut cutare Sfânt - să încerc s-o fac şi eu” - şi începe să facă o nevoinţă fără discernământ. Dar, încet-încet, fără să-şi dea seama, se creează înăuntrul lui un simţământ fals că, deşi n-a ajuns la măsurile cutărui Sfânt, dar pe aproape tot este. Astfel îşi con­tinuă nevoinţa. Dar în timp ce, mai înainte de acest gând, îl ajuta harul dumnezeiesc, acum începe să-l părăsească. Pentru că ce treabă are harul lui Dum­nezeu cu mândria? Aşadar nu mai poate face nevoinţă ce a făcut-o mai înainte şi se sileşte pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi experienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gânduri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.

Al doilea caz este atunci când unul lipsit de carte vrea să se preocupe de dogme. Ei, aceasta nu e bine! Altceva este să arunce o privire, ca să cunoască dogma. Dar şi unul cu ştiinţă de carte, de va merge cu mândrie să cerceteze dogma, şi pe acesta îl va părăsi harul lui Dumnezeu, deoarece are mândrie şi va începe să aibă îndoieli. Fireşte, nu vorbesc de unul care are evlavie. Unul ca acesta, şi fără de carte de ar fi, poate arunca o privire cu discernământ, până acolo unde poate cerceta, şi să înţeleagă dogma. Dar cel care nu are o stare duhovnicească bună şi merge să se ocupe cu dogmatica, unul ca acesta, chiar de ar crede puţin, după aceea nu va mai crede deloc.

- Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastra.
- Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu, se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape“, i-am spus. “Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?”. Sărmanul a fost mişcat de aceasta. A plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat faţa.
 Altă dată au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani si trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, mona­hii, spunem: “Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate“, tot astfel şi aceia spuneau, dar din cealaltă parte: „Nu există altă viaţă“. Şi de aceea atunci, pe când erau tineri, şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte cârpe şi sufleteşte, şi trupeşte. Tatăl unuia a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a lua­t-o. “Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti“, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în Sfinţi”. Atunci i-am spus: “Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele haru­lui lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare! ”.

Cum sa ne raportam la glume ?

Un frate l-a intrebat pe un batran oarecare, zicand: - Parinte, de va voi vreun frate sa-mi vorbeasca si sa-mi spuna niste cuvinte nefolositoare sau glume lumesti si vorbe desarte, oare mi se cade a-i zice sa taca, sa nu vorbeasca vorbe desarte si nefolositoare si glume lumesti ? Raspuns-a lui batranul: - Nu, fiule, nicidecum nu ti se cade sa-i zici sa taca, orice va vorbi. Ca de-i vei zice sa taca, sa nu vorbeasca vorba fara de treaba, atunci cu acel cuvant il ocarasti pe fratele tau si-l rusinezi, ca si cum l-ai lovi cu palma peste obraz. Si peste putin, si tu insuti vei vorbi vorbe desarte si fara de treaba. Si in zadar, spre pacatul tau, ai ocarat si ai osandit cu mandrie pe fratele tau, poruncindu-i sa taca. Dar daca nu iti place a vorbi vorba fara de treaba, atunci nu vorbi, ci taci cu smerenie, si asa, cu tacerea si smerenia ta, ii vei da lui si altora chip bun.

Casa Domnului- Pilda




Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică,mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:.
- Mamă, de ce plângi?
- Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi amvândut şi casa aceasta frumoasă.
Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă multmai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat,unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi cavai de ea…
- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vommuta?
Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţelescă, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în sufletdrumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.
"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fiecercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.”
„De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

vineri, 14 decembrie 2012

Cred în tine, prietene


Cred în tine, prietene, dacă zâmbeşti, asta este ca o rază de soare care-mi îmbucură existenţa.
Cred în tine, prietene, dacă ochii tăi strălucesc de bucurie atunci când ne întâlnim.
Cred în tine, prietene, dacă împărtăşeşti durerile mele şi ştii să plângi cu cei care plâng.
Cred în tine, prietene, dacă mâna ta este deschisă pentru a dărui şi voinţa ta este generoasă pentru a ajuta.
Cred în tine, prietene, dacă cuvintele tale sunt sincere şi exprimă ceea ce simte inima ta.
Cred în tine, prietene, dacă ştii să înţelegi cu bunătate slăbiciunile mele şi mă aperi când sunt calomniat.
Cred în tine, prietene, dacă mă corectezi cu amabilitate.
Cred în tine, prietene, dacă ştii să te rogi pentru mine şi să-mi dai un exemplu bun.
Cred în tine, prietene, dacă prietenia ta mă conduce să-L iubesc mai mult pe Dumnezeu şi să-i tratez mai bine pe ceilalţi.
Cred în tine, prietene, dacă nu te vei ruşina să fii prietenul meu în momentele triste şi dureroase din viaţa mea.

marți, 4 decembrie 2012

Doamne, învaţă-mă iubirea Ta sfântă, pentru toţi semenii mei!


Vreau să iubesc, Iisuse, vreau pururi să iubesc...
chiar dacă toţi aceia ce-n inimă-i primesc
vedea-voi că-n necazuri şi-n greu mă părăsesc...
eu vreau... eu vreau, Iisuse, de-a pururi să iubesc...

Vreau să-i iubesc, Iisuse, pe toţi pân-la sfârşit...
chiar dacă şi aceia ce-odată m-au iubit
călca-vor prin noroaie pe sufletu-mi zdrobit,
vreau să iubesc, Iisuse, vreau... până la sfârşit.

Vreau pururi fraţi şi prieteni pe toţi să mi-i socot,
din inima întreagă şi sufletul meu tot,
chiar când zdrobit pe drumuri nici plânge n-o să pot,
vreau fraţi, vreau fraţi, Iisuse, şi prieteni să-i socot.

Ajută-mă, Iisuse, să pot iubi oricând
pe duşmani, pe prieteni, pe oamenii de rând,
pe toţi, pe toţi, Iisuse, un singur dor având:
să pot, să pot, Iisuse, să pot iubi oricând...
( Traian Dorz )

Scurte reguli pentru o viată cucernică



Crede, intr-un singur Dumnezeu, Preamarit si inchinat in Treime: Tatal si Fiul si Duhul Sfant.

Mai inainte de toate, de Dumnezeu teme-te si pe Dansul slaveste-L cu toata inima ta, ca si El sa te slaveasca pe tine impreuna cu sfintii Lui.

Cauta mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptateta Lui si celelalte ti se vor adauga tie.

Fii credincios lui Dumnezeu si Bisericii Sale Ortodoxe si ca fiu al ei, pazeste-i poruncile. Precum in timpul lui Noe au scapat de potop numai cei ce se aflau in corabie asa si acum nu te poti mantui in afara Bisericii Ortodoxe.

Scopul vietii este mantuirea sufleteasca, caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si va pierde sufletul sau.

Scurta rugaciune de mai jos este cel mai pretios dar al lui Dumnezeu dat omului : « Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu milueste-ma pe mine pacatosul ». Spune frate cu buzele si cu inima neincetat aceste cuvinte mantuitoare, deoarece lumineaza mintea, linistesc inima, ard pacatele, biciuiesc si izgonesc pe draci. Cu numele lui Iisus, biciueste vrajmasii caci nu este arma mai puternica in cer si pe pamant.

Acasa sa nu te lenevesti ci in fata icoanei cu candela aprinsa roaga-te lui Dumnezeu cu smerenie si credinta , dimineata si seara, inainte si dupa masa, la inceputul si la sfarsitul lucrului.

Orice lucru sa-l incepi cu binecuvantare lui Dumnezeu si sa-l termini multumind Lui.

Sfintei Cruci a lui Hristos inchina-te cu smerenie si sarut-o cu credinta si dragoste pentru ca pe ea rastignindu-se Domnul a savarsit mantuirea a toata lumea.

Icoanei Mantuitorului Hristos, icoanei Preacuratei Lui Maici si icoanelor sfintilor Lui, da-le cinstea cuvenita cu tot respectul si privind la dansele inalta-te cu mintea si cu simtirile catre aceia pe care ele ii inchipuiesc.

Respecta nunta ca o legatura sfanta si in casnicie du o viata cinstita, curata, plina de iubire si credinciosie. Fereste-te de avort prin care poti ucide un suflet care prin a sa traire (viata) ti-ar putea mantui tot neamul.

Creste copiii in dragoste de Dumnezeu si-i pregateste pe ei pentru a mosteni fericirea cea vesnica ca vei raspunde de ei la Infricosata Judecata.

Iubeste si cinsteste pe parintii tai ca-ti va fi bine in viata si vei trai ani multi pe pamant.

Tine cele 4 posturi din an si zilele de miercuri si vineri cu exceptia celor de harti prevazute in calendar.

Dimineata pe nemancate ia Sfanta Anafura, aghiazma si unge-te cu ulei sfintit prin care primim binecuvantarea lui Dumnezeu si harul Preasfantului Duh.

Cel putin o data pe an sa faci sfestanie in casa si in fiecare luna stropeste cu aghiazma casa si gospodaria.

Cand esti bolnav cheama preotii Bisericii pentru Sfantul Maslu.

Straduieste-te sa ai un pomelnic permanent cu vii si morti, la cel putin o biserica sau manastire. Rugaciunile inaltate la cer pentru cei ce au adormit in credinta sunt folositoare, desi ei nu sunt cu tine, sunt vii inaintea lui Dumnezeu.

Fugi de lux, desfranare, bautura, lene - mama tuturor relelor.

La lucru strain nu intinde mana.

Fereste-te de citirea cartilor eretice si de a purta discutii cu sectantii. Vorbele rele strica obiceiurile bune.

Sa te impotrivesti cu toata taria marilor pacate ce bantuie lumea : necredinta, vrajitoria, desfranarea, avortul, sinuciderea treptata prin droguri, tutun, alcool, cafea si sa te straduiesti sa-ti sfintesti viata.
Nimanui nu-i dori raul, iar binele ce ti s-a facut nu-l uita. Fii cu toata lumea in pace.

Zilnic impodobeste-ti sufletul cu fapte bune crestinesti : smerenie, bunatate, blandete, miloestenie, dragoste..ce apropie pe om de chipul si asemanarea cu Dumnezeu, adica nemuritor cu sufletul si plin de dragoste fata de aproapele. Milostenia n-a saracit nicodata pe nimeni, dar betia si desfranarea da.

Aratand lui Dumnezeu cainta pentru pacatele tale, marturiseste-le inaintea preotului duhovnic si cu binecuvantarea lui macar in cele patru posturi din an, sa te invrednicesti de marea fericire de a te impartasi cu Preacuratul, Prasfantul Trup si Sange al Mantuitorului Hristos spre iertarea pacatelor si fericirea vesnica si implineste canonul dat de duhovnic la spovedanie.

Osebeste din masa ta o praticica pentru sufletul tau, spre pastrare saracilor si da-o de pomana, si o vei primi inapoi cand te vei infatisa la judecata Domnului.

Dumnezeu a fagaduit iertare pacatosilor care se pocaiesc, dar nu in ziua de maine.

Crede ca Domnul nostru Iisus Hristos care s-a inaltat la cer va veni sa judece viii si mortii si va rasplati fiecaruia dupa credinta si faptele sale, dupa care va incepe pentru unii o viata fericita si vesnica, iar pentru altii chinuri vesnice.

Cuvant - Manastirea Frasinei

duminică, 2 decembrie 2012

Veniţi de luaţi bucurie






Într-o zi au bătut la uşa chiliei mele doi tineri căsătoriţi. Mi-au adus un pomelnic şi mi-au cerut să le fac o rugăciune. Am intrat în vorbă cu ei şi, aşa cum mi-am statornicit eu o rânduială, i-am întrebat dacă merg la biserică. Şi atunci ei mi-au răspuns: „Nu suntem aşa de bătrâni ca să mergem la biserică”. Şi atunci am zis: „Doamne, înmulţeşte bătrânii!”.

Pr. Teofil Paraian - Veniţi de luaţi bucurie

ZGARCITUL



Un zgârcit, odată, şi-a ascuns banii într-o mică peşteră a cărei intrare a acoperit-o spre a nu se putea vedea.
Un tată disperat din cauza sărăciei crunte în care se zbătea, a hotărât să îşi pună capăt zilelor chiar în această peşteră. Pentru aceasta el a luat cu sine o funie.
Şi, intrând el în peşteră, a simţit cum pământul îi fuge de sub picioare. Atunci, el s-a apucat să sape, şi astfel, el a dat peste aurul zgârcitului. Scăpat de grija zilei de mâine, a lăsat funia acolo şi s-a întors cu multă bucurie la casa lui.
La scurtă vreme, zgârcitului făcându-i-se dor de aurul său, s-a dus să vadă ce mai este cu el. Şi, când şi-a dat seama că nu îl mai avea acolo, de supărare, a luat funia lăsată acolo de omul cel sărac s-a dus acasă şi s-a spânzurat.

luni, 26 noiembrie 2012

Omule ce-n astă lume




Omule ce-n astă lume zi şi noapte te trudeşti
cât mai multe-averi şi haine şi pământ s-agoniseşti,

nu gândeşti că mâine, poate, Dumnezeu te va chema?
Şi-atunci, câte-ai strâns pe lume ale cui vor rămânea?

Cui va rămânea averea câtă-n lume adunaşi,
cui rămân a’ tale fapte şi păcatul cui îl laşi?

Cine-o să le spele-n lacrimi ca să scapi neosândit,
cine, dacă tu-n viaţă nici măcar nu te-ai gândit?

Cine-ţi va spăla păcatul, întorcându-se supus,
dacă tu nu ţii în seamă să te-ntorci azi la Iisus?

Nu te rezema pe nimeni, vino singur la Hristos!
Toate celelalte-s pierderi, El e Singurul Folos…

de Traian Dorz



vineri, 23 noiembrie 2012

RUGACIUNE CATRE SFINTI



Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos Sufletul meu inseteaza dupa ea dar nu o poate atinge si o caut plangand ca un copil mic ce s-a pierdut de mama lui:

"Unde esti Tu, Domnul meu? Te-ai ascuns de sufletul meu si te caut cu lacrimi".

"Doamne, da- mi puterea de a ma smeri inaintea maretiei Tale".

"Doamne, a Ta este Slava in Ceruri si pe pamant. Da-mi mie, zidirii tale firave si smerite. Duhul Tau cel Sfant".

"Ma rog bunatatii Tale, Doamne, priveste asupra mea din inaltimea Slavei Tale si da-mi puterea de a Te lauda zi si noapie. caci sufletul meu Te-a iubit prin Duhul Sfant. Tanjesc dupa Tine si Te caut cu lacrimi".

"Doamne, da-ne Duhul Sfant. Prin El Te vom slavi zi si noapte, caci daca trupul nostru e slab. Duhul Tau e viu si da sufletului puterea de a Te sluji cu ravna. El intareste in sufletul nostru iubirea Ta, il linisteste intru Tine cu o odihna desavarsita si nu mai vrea sa se gandeasca decat la iubirea Ta".

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si. Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesli oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"

luni, 19 noiembrie 2012

,,Omul începe să moară sufleteşte de când începe să nu-i mai pese de Dumnezeu”


„Viaţa adevărată nu o are omul decât în iubirea simţitoare, dezinteresată faţă de alţii, care-şi are izvorul în credinţa lui Dumnezeu.”

          

Părintele Ioanichie Bălan: Ce ne învaţă Biserica Ortodoxă despre moarte? De când începe omul să moară? Ce înseamnă moartea spirituală?

Părintele Dumitru Stăniloae: Biserica Ortodoxă învaţă că omul începe să moară sufleteşte de când începe să nu-i mai pese de Dumnezeu. Nepăsarea de Dumnezeu îl face să nu-i mai pese nici de oameni. El este în stare să facă orice rău semenilor săi, sau nu se mai simtă obligat la nici un bine faţă de ei. Cel păcătos a murit sufleteşte, a devenit aspru, nesimţitor. El poate părea că se interesează de oameni sau că luptă pentru ei, dar de fapt el se foloseşte de ei pentru sine. Lucrul acesta se vede numai la o anumită vreme.

Viaţa adevărată nu o are omul decât în iubirea simţitoare, dezinteresată faţă de alţii, care-şi are izvorul în credinţa lui Dumnezeu. Omul acesta e mort sufleteşte, pentru că e uscat prin egoismul său. Orizontul lui e îngustat. Viaţa lui e lipsită de sens, de vibraţie nobilă. Ea se manifestă în izbucniri de poftă, de mânie, urmate de dezamăgiri, ca să înainteze într-o mare tristeţe sau disperare.

(Ieromonah Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, vol II, 1984, pp. 64-66)


sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Flori din Gradina Maicii Domnului



- de Cuviosul Paisie Aghioritul



In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh

Mult mă mustră conştiinţa pentru că nu mi-am făcut însemnări în amănunt despre virtuoşii părinţi, care au trăit acum, în ultimii ani, despre care mi-au povestit evlavioşii bătrâni pe vremea când eram monah începător; după cum, deopotrivă, şi în continuare, pentru marea mea nepăsare de a nu păstra, fie şi în memoria mea, acele fapte dumnezeieşti pe care le-au trăit acei bătrânei sfinţi şi pe care mi le-au povestit cu multă simplitate, ca să mă ajute duhovniceşte.

Părinţii acelei vremi aveau multă credinţă şi simplitate şi cei mai mulţi erau cu puţină carte, dar fiindcă aveau smerenie şi duh de nevoinţă, primeau mereu iluminarea dumnezeiască; pe când în vremea noastră, când s-au înmulţit cunoştinţele, din păcate, raţiunea a zdruncinat din temelii credinţa oamenilor şi a umplut sufletele de semne de întrebare şi de îndoieli. Aşadar, firesc este să ne lipsim şi de minuni, deoarece minunea se trăieşte şi nu se explică prin raţiune.

Duhul acesta foarte lumesc ce îl stăpâneşte pe omul contemporan, care şi-a întors toată străduinţa spre a trăi mai bine, cu mai mult confort şi mai puţină osteneală, din păcate a influenţat şi pe cei mai mulţi oameni duhovniceşti, care se străduiesc şi ei să se sfinţească cu mai puţină osteneală lucru ce nu se poate niciodată, pentru că Sfinţii au dat sânge şi au luat Duh". Deşi ne bucurăm astăzi pentru această întoarcere mare spre Sfinţii Părinţi şi monahism şi admirăm pe tinerii vrednici ce se afierosesc cu totul acestora, în acelaşi timp însă ne şi doare, deoarece ne temem ca să nu vedem că tot acest material bun să nu găsească aluatul duhovnicesc potrivit, şi astfel această plămadă duhovnicească să nu crească, ci să ajungă ca pâinea necrescută.

Chiar şi până acum 20 de ani se putea afla încă simplitatea ce cuprindea toată Grădina Maicii Domnului, şi acel parfum al simplităţii Păriinţilor aduna pe oamenii evlavioşi, ce se asemănau albinelor, şi îi hrăneau. Iar aceştia duceau şi altora din această binecuvântare duhovnicească, spre a se folosi. Pe oriunde ai fi trecut auzeai povestindu-se minuni şi fapte cereşti, într-un mod foarte simplu, pentru că Părinţii le considerau foarte fireşti.

Trăind aşadar în această atmosferă duhovnicească a harului, niciodată nu ţi-ar fi trecut gândul îndoielii pentru cele ce le-ai fi auzit, pentru că şi tu ai fi văzut ceva din acestea. Dar nici nu ţi-ar fi trecut gândul ca să însemnezi, sau să ţii în amintirea ta acele fapte dumnezeieşti pentru urmaşi, deoarece credeai că acea stare patristică va continua. De unde să ştii că după câţiva ani cea mai multă lume se va desfigura de multa cultură - deoarece învaţă cu duhul ateismului şi nu cu Duhul lui Dumnezeu, ca să sfinţească şi instruirea exterioară - şi necredinţa va ajunge până la punctul încât minunile se vor considera basme ale vremii de demult? Fireşte, când medicul este ateu, oricâte consultaţii ar face unui Sfânt cu mijloace ştiinţifice (raze etc), nu va putea distinge harul lui Dumnezeu. Pe când, dacă el însuşi va avea sfinţenie, va vedea cum iradiază harul dumnezeiesc.

Ca să dau o imagine mai vie a harului şi ca cititorii să înţeleagă mai bine duhul Părinţilor ce stăpânea acum câţiva ani, am considerat că e bine să redau, ca pilde, câteva întâmplări ale bătrânilor simpli ai epocii aceleia.

Când eram începător la Mănăstirea Esfigmenu, Cuviosul bătrân Dorotei mi-a povestit că la bolniţă venea şi ajuta un bătrânel cu atâta simplitate încât credea că înălţarea - ce o serbează Mănăstirea - este o mare Sfântă, ca Sfânta Varvara şi, când se ruga cu metaniile, zicea: Sfântă înălţare, roagă-te pentru noi!" într-o zi a venit la bolniţă un frate bolnav şi deoarece nu exista nici o mân-care mai întăritoare, bătrânelul a coborât repede-repede scările, a mers la subsol şi de la fereastra ce privea spre mare, întinzându-şi mâinile a spus: Sfânta mea înălţare, dă-mi un peştişor pentru fratele!" Şi, o minune! - un peşte mare a sărit în mâinile lui. L-a luat foarte firesc - ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic - şi bucuros l-a pregătit, ca să întărească pe fratele.

Acelaşi Bătrân mi-a povestit şi despre un alt monah (mi se pare Pahomie), care a mers la Kapsala pentru mai multă înălţime şi a ajuns la mare nevoinţă duhovnicească. într-o zi, un Părinte al Mănăstirii a procurat doi peşti şi i-a curăţat cu scopul de a merge la el şi să-i dea aceluia de binecuvântare. în timp ce îi pregătea, un corb îi ia pe neaşteptate un peşte şi îl duce la Părintele Pahomie în Kapsala (distanţă de 5 ore şi jumătate). Părintele Pahomie a fost vestit de Dumnezeu despre vizita fratelui şi în clipa când se gândea cu ce să-1 ospăteze, corbul i-a lăsat peştele. Când, după aceea, a venit fratele şi a aflat aceasta, a slăvit pe Dumnezeu, care şi în vremea noastră îi hrăneşte pe oamenii Săi prin corb, precum odinioară pe Proorocul Ilie.

De asemenea la Mănăstirea Kutlomuşului, cu puţini ani înainte, trăia un bătrân, părintele Haralambie, foarte simplu, dar şi foarte silitor", nu numai în cele duhovniceşti, ci şi la ascultări, în toate era cel mai râvnitor. Părintele Haralambie săvârşea cele mai multe treburi deoarece în ultimii ani au rămas în Mănăstire puţini părinţi şi aceştia bătrâni. Avea în grijă şi biblioteca, dar l-au scos de acolo deoarece nu încuia niciodată uşa. Obişnuia să spună: Lăsaţi pe oameni să citească pe cărţi". Nici nu i-a trecut prin gând că există oameni care fură cărţi. Avea multă curăţie şi simplitate. Afară de multele ascultări ce le avea, sădea şi pomi pentru urmaşi, pentru că credea că Mănăstirea Kutlumuşi iarăşi va înflori. Mâinile lui lucrau mereu pentru ceilalţi, iar mintea şi inima lui lucrau în cele duhovniceşti prin rugăciune neîncetată: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" La slujbe era totdeauna primul. Ducea şi o strană fiind cântăreţ. în timp ce canonarhul se ducea la cealaltă strană să rostească stihira, Părintele Haralambie spunea repede-repede Doamne Iisuse...", ca să nu-şi întrerupă rugăciunea sa neîncetată.

Astfel a trăit foarte muncitor şi duhovnicesc, fără ca să depună armele. Dar, din păcate, iată că o gripă puternică 1-a trântit la pat, şi medicul a spus părinţilor să nu se depărteze de el, pentru că peste puţin îşi va sfârşi viaţa. Părintele a auzit de sub pături şi a zis:

- Ce spui? Eu nu mor, până ce nu va veni Pastile ca să spun: Hristos a înviat!"

într-adevăr, au trecut aproape două luni, au venit Pastile, a spus Hristos a înviat", s-a împărtăşit şi apoi a adormit, îmbunătăţitul şi simplul bătrânel a devenit un adevărat copil a lui Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu a stabilit ziua morţii lui.

La Schitul Ivirului, Bătrânul Nicolae din obştea Marchianilor mi-a povestit despre un părinte, care avea şi el simplitate copilărească, că odată, când a secat fântâna lor, a coborât icoana Sfântului Nicolae în fântâna seacă legată cu o funie spunând:

- Sfinte Nicolae, să urci împreună cu apa, dacă vrei să-ţi aprind candela, căci poţi face asta. Vezi, vin atâţia oameni, şi nu avem puţină apă rece să le dăm. Şi o, minune!, apa urca încet - încet, iar icoana Sfântului plutea deasupra, până când a luat-o cu mâinile sale, a sărutat-o cu evlavie şi a dus-o în Biserică. (Aceasta s-a petrecut mai înainte cam cu cincizeci de ani).

La acelaşi Schit, puţin mai sus de această chilie, este chilia Sfinţii Apostoli" unde locuiesc acum doi Părinţi, care sunt şi fraţi după trup. în obştea aceasta era şi bătrânul Pahomie, la care se putea vedea în chip vădit sfinţenia zugrăvită pe faţa lui. Bătrânelul acesta era foarte simplu şi cu desăvârşire fără carte, dar foarte binecuvântat. La Biserica Schitului, când venea la sărbători, nu stătea niciodată în strană, ci stătea totdeauna în picioare, chiar şi la privegherile de toată noaptea şi spunea rugăciunea: Doamne Iisuse...". Când se întâmpla să îl întrebe cineva: Unde este slujba?", răspundea:

- Psalmi, psalmi spun părinţii.

Pentru el toate erau psalmi. Nici din psalmodie nu ştia nimic, afară de Hristos a înviat", pe care îl cânta la Paşti. Era întotdeauna gata să facă voile altora, fără să aibă voia sa.

Oricât de supărat ar fi fost cineva, dacă îl vedea pe Părintele Pahomie, îi fugea supărarea. Toţi l-au iubit, chiar şi şerpii, care aveau încredere în el şi nu fugeau când îl vedeau. In zona Chiliei erau mulţi şerpi pentru că era apă. Ceilalţi doi părinţi se temeau mult de şerpi, în timp ce bătrânul Pahomie se apropia de ei zâmbitor, îi prindea şi îi scotea în afara gardului.

Intr-o zi, cum mergea grăbit la chilia Markianilor, pe drum a găsit un şarpe mare, pe care la înfăşurat în jurul mijlocului ca pe o curea, voind să facă mai întâi treaba pe care o avea, şi după aceea să îl scoată afară din curtea lor. De cum 1-a văzut, Părintele Iacov s-a cutremurat, dar Părintele Pahomie s-a mirat de asta.

După aceea i-a spus:

- Nu ştiu de ce se tem de şerpi. Părintele Andrei al nostru se teme chiar şi de scorpioni. Eu îi adun în pumn pe scorpionii de pe pereţi şi îi arunc afară din chilie. Acum, când mâinile îmi tremură de parkinson, pe şerpii cei mari îi scot afară târându-i.

L-am întrebat pe Bătrân:

- De ce nu te muşcă pe tine şerpii, Părinte Pahomie? Mi-a răspuns:

- Iisus Hristos scrie undeva pe o foaie de hârtie că dacă ai credinţă, poţi apuca şi şerpii şi scorpionii, şi nu te vor vătăma".

Acest Bătrânel Sfânt, Părintele Pahomie a adormit la 22 octombrie 1967, cu un an mai înainte de Bătrânul Tihon despre care voi vorbi în continuare, precum şi despre alţi cuvioşi părinţi, care s-au nevoit cu mărime de suflet în Grădina Maicii Domnului şi s-au despătimit cu ajutorul Maicii celei bune, Prea Curatei Fecioare. S-au făcut ostaşi ai lui Hristos, şi-au biruit patimile, au nimicit pe vrăjmaşul diavol aceşti ostaşi de elită ai Bisericii noastre" şi au fost. încununaţi de Hristos cu cunună nestricăcioasă.

Pe mulţi dintre aceştia i-am cunoscut de aproape, dar, din păcate, nu i-am imitat şi acum mă aflu foarte departe de ei. Doresc însă din toată inima ca şi cei ce vor citi isprăvile lor dumnezeieşti să-i urmeze şi-i rog să se roage şi pentru mine, sărmanul Paisie.

joi, 15 noiembrie 2012

– Sfantul iconograf Andrei Rubliov





Sfantul Andrei, cel mai de seama dintre sfintii iconografi, s-a nascut in jurul anului 1360. Dorind viata monahiceasca inca din copilarie, a mers la Lavra Sfintei Treimi, care era ocarmuita in acea vreme de sfantul Nicon (praznuit in 17 nov.). Acesta din urma l-a trimis la manastirea Serpoukov, sub ascultarea ucenicului sau Atanasie, care l-a tuns in monahism. In urma hirotonirii intru preot, cum Atanasie era plecat la Constantinopol, Andrei s-a intors la Lavra Sfintei Treimi pentru a vietui acolo in apropierea sfantului Serghie. Acolo a fost initiat in arta iconografica, in parte de catre impreuna-nevoitorul si fratele sau intru Hristos, Daniel cel Negru care, originar din Bulgaria, i-a transmis notiunile de baza ale traditiei mostenite din Bizant. Cei doi au mers adesea la Moscova, la manastirea Andronic, intemeiata tot de sfantul Serghie si unde Daniel isi incepuse viata monahiceasca, si s-au imprietenit cu marele maestru al artei iconografice al Scolii de la Moscova, Teofan Grecul. Au lucrat impreuna la pictarea bisericii cu hramul Nasterea Maicii Domnului, apoi la cea a catedralei Arhanghelului Gavriil din Kremlin. In anul 1399, cel de-al doilea fiu al sfantului Dimitrie Donskoi, Gheorghe Dimitrievici, care locuia la Zvenigorod, a randuit construirea unei catedrale si a unei manastiri in acest oras, si i-a invitat pe cei mai buni artisti ai vremii pentru a o picta. Sfantului Andrei i-au fost incredintate frescele catedralei. In anul 1405, Teofan l-a chemat inapoi de la Moscova la Kremlin pentru a picta iconostasul catedralei Bunei-Vestiri. Trei ani dupa aceea, impreuna cu Daniel cel Negru, au lucrat la impodobirea catedralei Adormirii Maicii Domnului de la Vladimir. In jurul anului 1420 s-au intors la Lavra, unde au primit din partea egumenului ascultarea de a picta biserica principala a manastirii Sfintei Treimi. Sfantul Daniel a realizat frescele iar sfantul Andrei iconostasul, care cuprinde minunatele icoane ale Arhanghelului Mihail si ale sfantului Pavel, si mai ales binecunoscuta icoana a Sfintei Treimi, care se pare ca i-a fost inspirata de sfantul Serghie insusi.

Cei doi monahi iconografi dadeau dovada de atata ravna pentru post si rugaciune, incat erau plini de harul dumnezeiesc. Patrunsi intru totul de dragostea dumnezeiasca, isi intorceau mereu mintea si gandul spre lumina dumnezeiasca care stralucea in strafundul inimilor lor, singura lor grija fiind de a transpune in culoare, pe pereti si pe lemn, oglindirea acestei contemplari interioare. Cand nu se indeletniceau cu pictura, duminica, stateau asezati in fata cinstitelor icoane facute de sfintii lor predecesori, coplesiti de bucurie si lumina dumnezeiasca[1]. De aceea Domnul i-a proslavit in ceasul lor din urma: Andrei a adormit cel dintai (in jurul anului 1427), iar cum mai apoi si Daniel s-a imbolnavit, l-a vazut in clipa parasirii celor pamantesti pe fratele sau intru slava, chemandu-l cu bucurie la fericirea cea vesnica si fara de sfarsit. Au fost inmormantati impreuna la manastirea Andronic, la a carei pictura lucrasera impreuna[2].


Toate icoanele pictate de sfantul Andrei sunt pline de har, iar unele dintre ele s-au dovedit a fi facatoare de minuni; cea mai cunoscuta ramane fara indoiala cea a Sfintei Treimi, pe care Sinodul din 1551[3]a proclamat-o drept model pentru orice icoana ortodoxa. Aceasta icoana este mult mai mult decat o evocare a aparitiei celor trei Ingeri lui Avraam; in ea sfantul reprezinta, cu o maiestrie neasemuita si o putere teologica inegalabila, dragostea inefabila care uneste Persoanele divine. Miscarea circulara sugerata de inclinarea capetelor Ingerilor si de copacul din spatele scenei, precum si perspectiva inversata, al carei punct de plecare este privirea spectatorului, fac din credinciosul care sta cu evlavie in fata acestei « icoana a icoanelor » un participant la acesta „hora dumnezeiasca”. Este poftit sa ia loc la aceasta masa, ca al patrulea oaspete, si sa guste din cupa aratata cu delicatete de catre Inger, in care se disinge un animal jertfit, simbol al Ospatului euharistic.

[1]. Dupa Sfantul Iosif de Volokolamsk, Regula X, 29 trad. in limba engleza de D. M. Goldfrank, The monastic Rule of Iosif Volotsky, « Cistercian publications 36 », Kalamazoo 20002 p. 236.

[2]. In timpul lucrarilor din biserica acestei manastiri, in anul 1992, s-au gasit in fundatia altarului bisericii acestei manastiri moastele intemeietorului ei, Andronic (praznuit in 13 iunie) si a trei alti igumeni. Ulterior, un al cincilea mormant a fost descoperit, care adapostea trupurile a doi monahi care fusesera ingropati din nou in acest loc la un timp dupa moartea lor, si se pare ca este vorba de moastele Sfantului Andrei Rubliov si ale lui Daniel cel Negru.

[3]. Un teolog rus, parintele Paul Florensky, a ajuns sa spuna : « Trinitatea lui Rubliov exista, deci Dumnezeu exista ! » (L’Iconostase, Lausanne, 1992, p. 144). Conform interpretarii judicioase a parintelui G. Bunge inL’Iconographie de la sainte Trinité. Des Catacombes a Andrei Roublev, Paris 200, p. 115, aceasta icoana ar fi reprezentarea Pogorarii Sfantului Duh dupa Evanghelia Sfantului Ioan (In 14, 16) : Fiul, in centru, aratandu-I Tatalui paharul jertfei Sale, Ii cere sa trimita Duhul Sfant, ca Persoana, si nu ca „putere” ca pana atunci.

Semnificatia spirituala a icoanei ’Sfanta Treime’ a lui Andrei Rubliov

Icoana Treimii lui Andrei Rubliov[i] este adesea considerata ca punctul culminant al iconografiei ruse si chiar acei care sunt putin pregatiti sa perceapa incantatoarea frumusete a desenului si  a coloritului ei, sa patrunda profunzimea simbolismului ei, nu pot sa nu fie impresionati de prospetimea, tandretea, emotia continuta de aceasta capodopera. Aceasta a dat loc unei literaturi abundente, in care accentul este pus pe istorie si tehnica mai degraba decat pe interpretarea spirituala. Pe acest ultim punct de vedere am vrea sa ne plasam acum. Am vrea sa raspundem in termeni foarte simpli la intrebarea: ce ne spune icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov?

Pentru a fixa ideile, sa ne amintim dispozitivul icoanei. Trei ingeri, recunoscuti dupa aripile lor, sunt asezati in jurul unei mese. Pe aceasta masa este asezat un platou. In spate, un peisaj, mai degraba schitat decat precizat – vedem acolo un arbore si o cladire. Este vorba de reprezentarea episodului descris in capitolul 18 din Geneza. Domnul, se spune acolo, i-a aparut lui Avraam in campia lui Mamvre, sub forma a trei barbati (Biblia nu pronunta cuvantul „ingeri”). Avraam i-a invitat sa se odihneasca si le-a oferit o masa. Traditia patristica a vazut in acesti trei vizitatori un simbol a celor trei persoane divine. Pe urma ei, traditia iconografica bizantina a ales sa reprezinte Treimea sub aspectul a trei barbati, deveniti ingeri, asezati la masa lui Avraam. Icoana lui Rubliov se insereaza deci intr-o lunga traditie consacrata. Dar poate ca ne vorbeste mai mult decat altele din acest lant.

Sa remarcam ca inca de la inceput ritmul miscarii circulare care pare sa antreneze toate elementele icoanei. Pozitia jilturilor , intrevazute lateral, cea a treptelor, pozitia insasi a picioarelor celor doi ingeri din prim plan, inclinarea capetelor lor: toate acestea evoca, sugereaza o miscare „dirijata” (in sens contrar acelor ceasornicului) aceasta miscare se manifesta si in planul din spate. Arborele inclinat spre stanga (spectatorului), ca sub suflul unui vant puternic. Spre stanga, la fel, se inclina panourile taiate ale acoperisului cladiri. Acest ritm exprima circulatia si comunicarea aceleiasi vieti divine intre cele trei persoane. Dar acestea nu se retrag intr-un sistem inchis. Ritmul lor este un ritm de adoptare, de efuziune, de daruire, de generozitate si de gratie. Condescendenta lor admite, invita, in cercul divin, fiinta creata, dar ea va ramane acolo distincta, pe locul ei propriu. Aplecand arborele, miscarea circulara a vietii divine atinge natura. Inclinand acoperisul edificiului (pe care judecandu-l dupa stilul lui general si mai ales dupa cel al ferestrelor si usilor, este o biserica), ea atinge umanitatea care se roaga, umanitatea la cea mai inalta putere a sa. Lumea „adoptata” constituie intr-un fel periferia. Cele trei persoane ocupa centrul. Aceasta este indicata printr-o subtila degradare a culorilor. Tonurile inchise – albastru, bordo, oranj, verde – ale vesmintelor ingerilor sunt inconjurate de galben-ul viu, mai usor, al aripilor si al jilturilor, si de fundalul pal, transparent aurit. Realitatea maximala este a celor  trei persoane. „Eu sunt cel ce sunt” (Ex 3,14).

Sa privim acum trasaturile acestor trei persoane. Ele nu au varsta si totusi produc o impresie de tinerete. Nu au sex si totusi ele imbina robustetea precisa cu gratiea. Fizionomiile si gesturile nu au fost „construite” in vederea farmecului, si totusi farmecul care se degaja este imens. Alte simboluri trinitare -  de exemplu Cel Batran de zile, mielul, porumbelul, trei barbati asezati pe acelasi tron – au fost reprezentate. Dar, dupa parerea noastra, nici o reprezentare nu este atat de apta ca icoana lui Rubliov, sa-l introduca pe credincios in realitatea vie a celor trei persoane. Pentru ce? Pentru ca Rubliov a stiut sa exprime intr-o maniera unica vesnica tinerete si eterna frumusete a celor trei. In teorie se stie bine aceasta. Dar cand in locul unui batran cu barba si par de zapada si al unui porumbel de nepatruns, regasim, datorita unei opere de arta, frumusetea si tineretea Fiului in Tatal si in Paraclet, o primim ca pe o revelatie practica, nu de concepte, ci de atitudini. De acum inainte o „vedem” diferit ne-o apropiem diferit, ii „simtim” pe cei trei diferit, pentru ca ne-a fost sugerat acum ca ei sunt altii, nu sunt de loc ceea ce credeam, ci ceea ce ne imaginam (de altfel mai mult sau mai putin in pofida noastra). Si, in viziunea noastra noua, cea a tineretii si frumusetii vesnice, cea a farmecului indescriptibil al celor trei, exista mai multa caldura, mai multa atractie, mai multa bucurie, mai multa realitate personala decat intr-o „pictura abstracta” pe care am dedus-o din schemele teologice. „Ochii tai il vor vedea pe Imparat in frumusetea lui” (Is 33,17).

Fiecare din cei trei ingeri poarta in mana un toiag lung si foarte subtire. Adica fiecare persoana divina este un calator, un pelerin. Numai Verbul s-a facut trup, dar daca s-a facut trup a fost prin puterea si vointa Tatalui si a Duhului. In nici un moment celelalte doua persoane nu au fost straine de lucrarea de salvare a Fiului, in nici un moment ele nu au incetat sa vina pana la noi si sa actioneze de o maniera invizibila. Icoana pune in lumina participarea intregii SfinteTreimi la intrupare. Cele trei bastoane constituie o declaratie si o promisiune. Ele declara ca cei trei au venit deja printre oameni. Ele promit ca cei trei vor veni inca. Dumnezeul nostru in trei persoane vine, vine pentru totdeauna.

Scopul acestei veniri este locuirea celor trei persoane printre oameni. De aceea cei trei ingeri au acceptat ospitalitatea lui Avraam. Ei s-au asezat la masa lui, aproape de cortul lui (Gen 18, 1-2), sub un arbore (Gen 18,3). Arborele si biserica reprezentate in icoana semnifica inca arborele si cortul din povestirea biblica. Icoana evoca viata divina a celor trei, dar ea o pune in legatura cu o masa omeneasca, cu nevoile omenesti. Cele trei persoane vor sa fie pentru noi mai mult decat vizitatori sau oaspeti in trecere. Exista o locuire a Treimii in sufletul slujitorilor lui Dumnezeu. Ospatul imparatiei mesianice se implineste acolo in mod invizibil. „daca cineva imi deschide usa voi intra la el si voi cina cu el si el cu mine” (Ap 3,20). „Noi vom veni la el si vom locui impreuna cu el” (Ioan, 14,23).

Dar ce exista pe aceasta masa in jurul careia sunt asezati cei trei ingeri? O farfurie este asezata acolo. Discernem greu ce contine aceasta. Totusi, studiul icoanei facut cu mijloace specializate deceleaza capul unui vitel. Avraam a pregatit pentru oaspetii sai trei masuri de floare de faina, un vitel tanar cu carnea frageda, unt si lapte (Gen 18,6-8). Sa fie deci aceasta ofranda a patriarhului ceea ce vrea sa indice farfuria? In povestirea Genezei, ingeri au venit la Avraam pentru a-i anunta promisiunea divina al carei obiect este Isaac. Avraam insusi sta in picioare, in jurul ingerilor in timpul mesei lor, si Sara foarte aproape, sub cort. Dar icoana ignora prezenta lui Avraam.

Felul de mancare oferit ingerilor si pus pe masa capata o semnificatie care depaseste infinit gestul ospitalier al patriarhului. Nu este vorba aici de Avraam si Isaac. Trebuie sa cautam in vitelul sacrificat un alt sens, mai inalt. Dumnezeu ii va prescrie mai tarziu lui Avraam sa ofere un vitel tanar ca jertfa pentru pacat (Lv 9,2,11). Mai tarziu si Mantuitorul insusi va povesti, intr-o parabola, cum tatal fiului risipitor a cerut sa se taie un vitel pentru festinul prin care celebra intoarcerea fiului sau (Lc 15,23). Astfel, vitelul din icoana este un simbol al sacrificiului si al mantuirii.  Si, prin aceasta, icoana ne face sa ne apropiem de misterul Rascumpararii. Caci acesti trei termeni, Treimea, Intruparea, Rascumpararea, nu sunt de loc separabili. Printr-un anume mister noi am inceput sa contemplam opera divina, aceasta contemplare (sprijinita nu pe ratiune, ci pe Revelatie) va chema pe celelalte mistere in virtutea unei necesitati interne. Pelerinajul celor trei ingeri purtatori de toiege de calatorie n-ar fi complet daca nu ar ajunge la Calvar. Icoana evoca deci sfatul celor trei persoane divine in vederea mantuirii neamului omenesc. In locul unei farfurii asezate pe o masa, o cruce ar fi putut pictorul sa ridice in mijlocul celor trei ingeri. O spiritualitate a Intruparii sau a Treimii este mincinoasa daca nu mentine Sangele Rascumparatorului in centrul operei de mantuire. Si iata de ce este drept si sugestiv ca toiegele ingerilor sa fie atat de subtiri, aproape ca un fir, si colorate in rosu. Caci acelasi fir stacojiu care a fost o garantie de salvare pentru Rahav, prostituata (Ioan  2,17; 6,23), uneste slabiciunea noastra cu Sangele pretios varsat pentru noi.

Acum, ca stim asupra carui obiect precis icoana concentreaza atentia celor trei ingeri, sa observam nuantele pe care le exprima atitudinile lor respective. Ele se aseamana uimitor. Trasaturile lor sunt aproape identice. Si totusi privirea lor si gestul lor exprima maniera proprie in care fiecare dintre ei este implicat in misterul Rascumpararii [ii] .

Ingerul care sta fata in fata cu spectatorul si care, raportat la acesta, sta dincolo de masa il reprezinta pe Tatal. Mana lui desemneaza farfuria; ea sugereaza sacrificiul, ea invita la acesta. Dar acest gest al mainii este mai degraba schitat decat afirmat, nu este un gest deschis, ci un gest retinut si ca retractil. Si privirea, incarcata de tristete, se intoarce.

Ingerul asezat in fata si la dreapta mesei, totdeauna in raport cu spectatorul, il reprezinta pe Fiul. Privirea Fiului este, de asemenea, trista. Dar ea nu se intoarce. In timp ce capul se inclina bland, in semn de acceptare, ochii, in acelasi timp fascinati si tristi de moarte – „Sufletul Meu este trist pana la moarte” (Mt 26,36) – se fixeaza asupra farfuriei. Mana se intinde spre aceasta; dar acolo inca gestul este stapanit, retinut; nu este ezitant, este intr-un anume fel ganditor, tatonant. Toata atitudinea exprima un fiat ascultator, resemnat, dureros.

Ingerul asezat la stanga, in fata mesei, reprezinta Paracletul. Este cazul sa spunem Paracletul mai degraba decat Duhul, caci aici cea de-a treia persoana isi exercita la modul suprem slujba ei de consolator. Mainile nu se intind direct spre farfurie, chiar daca doua degete ale maini drepte par a puncta spre aceasta; cele doua maini tin cu o anume solemnitate delicatul toiag rosu in fata Fiului. Ca si cum acest toiag i-ar fi prezentat pentru a-i vorbi despre pelerinajul terestru si despre sangele varsat. Ochii fixeaza fata Fiului. Au o expresie ranita. Atentia celei de-a treia persoana este profunda, in totalitate concentrata asupra ceea ce Fiul va face. Toata fiinta ingerului a treilea emana, in tacere, simpatia si mila. Oricine are dificultati in a-si reprezenta pe Duhul ca persoana ar trebui sa contemple indelung acest al treilea inger al icoanei. Contemplarea globala a acesteia ar fi de altfel deosebit de eficace pentru a ajuta sa intelegem cum Treimea este in acelasi timp una si distincta.

Prin raport cu farfuria asezata pe masa, cei trei ingeri au un gest si o privire diferita. Dar o armonie perfecta – acelasi fiat – insufleteste decizia lor interioara. Nimic nu este aici „comandat” din afara, impus de una din cele trei persoane. Exista numai consimtire unanima a celor trei la o exigenta a generozitatii lor, comuna supunere unei legi aplicate pana la consecintele ultime: „Nu este mai mare dragoste decat sa-ti dai viata” (Io 15,13). Icoana – bineinteles – exprima de o maniera antropomorfica realitati (mila, durere etc) care nu ii pot fi atribuite lui Dumnezeu asa cum ii sunt atribuite omului; avem aici, pictate pe o imagine, simboluri foarte inadecvate, dar pe care limbajul divin insusi le-a consacrat.

O ultima remarca. Nimic n-ar distinge una de cealalta, fizionomiile celor trei ingeri, daca n-ar fi relatia pe care fiecare fizionomie o exprima in privinta „alteia”. Avem aici trei generozitati care nu sunt nici opuse, nici juxtapuse, ci „puse” una prin raport cu cealalta – puse nu in fata celeilalte, ci in cealalta, in asa fel ca tocmai in aceasta relatie de iubire, in care fiecare persoana divina „se gaseste” ca si distincta, se afirma si se bucura de fericirea ei. Fiecare persoana divina tinde spre cealalta ca spre termenul in care isi obtine plenitudinea. Icoana lui Rubliov, pentru ca ne face sa intrevedem misterul Treimii, ne reveleaza misterul iubirii supreme pe care iubirea noastra creata n-ar sti sa o intalneasca, dar de la care poate primi inspiratia si orientarea ei.

Andrei Rubliov nu intelegea sa sugereze ganduri, ci o rugaciune. Intalnirea noastra cu cea mai celebra dintre operele lui nu va fi ceea ce a vrut el ca aceasta sa fie decat daca, luand cu aceasta ocazie, un contact mai profund cu cele trei persoane, sa repetam cuvintele lui Avraam adresate vizitatorilor divini, in campia lui Mamvre: „Domnul meu, daca am gasit bunavointa in ochii tai, nu trece mai departe, te rog, de slujitorul tau” (Gen 18,3). Si, daca noi ii primim pe cei trei din toata inima noastra, vom putea, ca Avraam, sa primim din gura lor asigurarea ca aceasta experienta binecuvantata, departe de a fi un episod izolat, ne va fi acordata din nou: „Negresit Ma voi intoarece la tine” (Gen 18,19).

Extras din revista Irenikon,nr.26, 1953, reprodus in revista Contact, nr.116, 1981.
dupa orginalul in limba franceza se gaseste pe site-ul: www.pagesorthodoxes.net

[i] Calugarul Andrei Rubliov a trait aproximativ in perioada 1370-1730. Icoana Treimii a fost pictata spre 1410 pentru Manastirea Sfanta Treime si Sfantul Serge, aproape de Moscova. A fost restaurata in 1906 si 1918.

[ii] Nu ignoram ca identificarea celor trei ingeri a fost dezbatuta. Unii interpreti au vrut sa-l vada pe Cristos, si nu pe Tatal, in ingerul central. Noi credem ca identificarea ingerului central si a tatalui este conforma cu cea mai veche, cea mai constanta traditie orientala, si am putea aduce dovezi in sensul acesta. In ceea ce priveste icoana lui Rubliov, vom cita marea autoritate a lui Alpatov in favoarea acestei identificari.

joi, 8 noiembrie 2012

Smerenia corăbierului





Se spune că, odată, călătorea pe mare un om cu o corabie. Dar nu a pornit el bine corabia, că s-a şi pornit o furtună năprasnică.
Speriat, omul a început a se ruga aşa lui Dumnezeu: ,,Doamne, ştii că datorită păcatelor mele s-a pornit furtuna aceasta, dar Te rog să o opreşti pentru că soţia mea este rău bolnavă, copiii sunt încă mici şi nu are cine să le poarte de grijă!”, iar Domnul, ascultându-i rugăciunea, a oprit furtuna.
Peste cinci ani de zile, acelaşi om călătorea pe mare, tot cu o corabie, şi iar s-a pornit furtuna, insă una şi mai mare ca cea de cu cinci ani în urmă.
Omul înspăimântat iar s-a rugat lui Dumnezeu zicând: ,,Doamne ştiu că şi furtuna aceasta s-a pornit tot pentru păcatele mele, dar Te rog să o opreşti fiindcă cei care sunt pe corabie cu mine, sunt nevinovaţi!”, iar Dumnezeu din cer atunci i-a răspuns: ,,O, dacă ai ştii câte perechi de opinci am rupt ca să vă adun pe toţi la un loc!...”.
Aşadar, lucru plăcut a fost lui Dumnezeu smerenia corăbierului, socotindu-se pe el vinovat şi pe ceilalţi nevinovaţi.
Am mai putea spune şi aşa: ,,O, dacă am ştii noi câte perechi de opinci nu rupe Dumnezeu ca să ne adune în fiecare Duminică în Sfânta Sa Biserică, la Sfânta Liturghie, la Spovedanie şi Împărtăşanie, la rugăciune şi celelalte fapte bune, I-am mulţumi şi L-am slăvi neîncetat.

marți, 6 noiembrie 2012

Eu, pentru răutatea mea, ştiu, Doamne




Eu, pentru răutatea mea, ştiu, Doamne, că astăzi ai îngăduit
Să vină-asupra mea necazul… Dar vezi, că tot m-am poticnit
Şi-un gând viclean acum aleargă şi strigă-n urma mea mereu:
De ce să pătimesc, din oamenii de sub soare, tocmai eu?

***

De ce să mi se-ntâmple mie? De ce pe mine m-ai ales,
Pe umeri, să duc greutatea unei poveri de ne-nţeles?
De ce să n-am şi eu odihnă când alţii n-au niciun necaz -
De ce să pier zdrobit sub valul înfuriatului talaz?

***

De ce să îmi reteze zborul şi-avântul pasului să-mi ia,
Căzută, nu ştiu cum, asupră-mi, această încercare grea?
Şi, opintindu-mă să aflu ce am greşit acum şi cui,
Îmi strigă-n minte gândul umbrei că nu-s datornic nimănui.

***

Piei înapoia mea, satano! Ce om, o clipă de-a trăit,
Rănind pământul cu-a lui umbră măcar şi, oare, n-a greşit?
Şi ce făptură omenească, în trupu-i dacă-a petrecut
Un veac, el, oare, bine vreun singur lucru a făcut?

***

O, izbăveşte-mă, Iisuse, de cârtitorul! Vămuit
De otrăvirea lui vicleană, de-atâtea ori Te-am izgonit:
Până ca eu să bag deseamă, din calea mea, ai şi plecat
Şi nu m-ai părăsit, ştiu bine, dar urma, nu Ţi-am mai aflat.

***

Acum, necazul m-asupreşte şi-mi ţine calea, smintitor,
Al întunericului, hâtru, răutăcios sfătuitor;
Dar eu, în mreaja vrajei sale, să cad din nou, nu mai voiesc:
Cu inima-mi îndurerată, spre Tine, Doamne, eu tânjesc.

***

Şi nu pricep ce mi se-ntâmplă, de ce anume-ai slobozit
Urgia Ta, acum, asupră-mi… Dar: pentru toate, fii slăvit!
Şi dă-mi a dreptului răbdare, cu care Iov cel încercat,
Stând pe grămada-i de gunoaie, să Te iubească n-a-ncetat.

***

Poate-am greşit ceva ‘nainte-Ţi… Sau poate-anume Tu-mi aduci,
Întru sărmana-mi neputinţă, puterea Jertfei Sfintei Cruci;
Sau poate-a Ta nebiruită iubire-n pieptul meu o pui
Când, pe Golgota, întru mine, cu mine – crucea mea, o sui.

http://cuvantortodox.ro/2012/10/23/eu-pentru-rautatea-mea-stiu-doamne/

luni, 5 noiembrie 2012

Mă primenește, Doamne!




Mă pregătește, Doamne, de moarte – pocăit:
Să am la îngropare veșmântul primenit,
Dă-mi lacrimi – să mă cureți, cu ele, de păcat,
Precum Ți-e drag, Stăpâne, mă află luminat.

Mă primenește, Doamne, cu darul Tău cel sfânt
Și candelă-mi aprinde puținul meu pământ
În care Tu-mi coboară în cel din urmă-mi ceas
Nădejdea Învierii – ca tot ce mi-a rămas.

Deretecă-mi chilia săpată-adânc în piept,
Ca-n ea, cu-ncredințare, smerit să Te aștept
Să mă ridici din tină: suflare de duh viu -
Biruitoare clipă a ceasului târziu.

Puțin pământ… Ce multă iubire i-ai adus,
Ca să ii dai suflare din Duhul Tău, de Sus,
Ce strălucire vie în inima-mi de lut
Ai fulgerat din viața Ta fără de-nceput!…

Ce întelesuri sfinte și fără de-a putea
Să le priceapă-n totul sărmană-mi inima,
Ca-ntr-o cocioabă strâmtă, de lut puțin și orb,
Să-mi dai merindea vie-a Luminii să o sorb…

Ce necuprinsă taină a dragostei ce ești,
Ca, în săraca-mi tină să vrei să locuiești -
Și-apoi, ce ne-nțeleasă minune: să mă duci
Din negura vâltorii, în Taina Sfintei Cruci!

Precum ai zis, Stăpâne, c-afară n-ai sa lași
Pe cel care-și îndreaptă spre Tine ai săi pași,
Azi trecere spre Tine fă-mi ziua ce-a apus
Și, înnoptându-mi trupul, răsari-mi duhul – Sus.
About these ads

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Despre puterea Sfintei Cruci!




Pe vremea stăpânirii otomane, sultanul, îndemnat de unul din neamul celor care l-au răstignit pe Hristos, l-a chemat pe un episcop ce se afla în cetatea cucerită de ei şi l-a întrebat:

- Evanghelia voastră este adevărată?

- Da, este adevărată, răspunse episcopul.

- Atunci să bei acest pahar cu otravă că scris este: “De veţi bea otravă, nu vă va vătăma”.

Episcopul a cerut răgaz trei zile pentru rugăciune şi, după trei zile, s-a adunat din nou ceata turcească cu sultanul în frunte, care-i dădu episcopului să bea un pahar plin cu otravă, dar cerându-i să nu facă Sfânta Cruce pe pahar, căci auzise sultanul că puterea crucii îndepărtează moartea.

Episcopul, care era om înţelept, luă paharul şi îl întrebă pe sultan din care parte să bea, de aici, de aici, de aici sau de aici, făcând astfel cu cele trei degete semnul Sfintei Cruci pe gura paharului, iar sultanul ia zis că poate să bea de unde doreşte.

Episcopul a băut şi nu a fost vătămat deloc, dar a cerut puţină apă ca să clătească paharul şi i-a spus sultanului:

- Dă-i acum să bea şi vrăjmaşului lui Hristos care ţi-a propus să faci aceasta.

Acela a băut şi a murit pe loc.

Mare este, Doamne, puterea Crucii Tale!

luni, 22 octombrie 2012

DATORIA




Tovarăşul de drum

Când a plecat de-acasă, singur în lume, tânărul a zis mamei sale:
- "Ce tovarăş de drum să-mi iau în viaţă, mamă, ca sa ajung la izbândă??
Şi mama luând în palme capul copilului pe care-l crescuse în frica lui Dumnezeu, i-a şoptit, plângând, un nume la ureche.
Şi tânărul a răspuns:
- "Bine, mamă, aşa voi face? ? şi a plecat.
Pe drum, întâlni o umbră luminoasă care-i şopti:
- "Vrei să mergi cu mine?"
- "Cum te cheamă?"
- "Eu sunt Slava." Şi tânărul răspunse: Nu-i acesta cuvântul pe care mi l-a spus mama."
Şi întâlni altă arătare atrăgătoare. ?Eu sunt plăcerea?. Şi tânărul i-a răspuns la fel:
- "Nu-i acesta cuvântul pe care mi I-a şoptit mama". Şi a întâlnit mai încolo: Banul, Mândria? - şi le-a răspuns şi lor tot aşa.
Şi târziu, a mai întâlnit pe un călător care i-a spus:
- "Vrei să-ţi fiu tovarăş de drum?"
- "Cum te cheamă?"
- "Datoria... " - şi tânărul i-a zis:
- "Da, merg cu tine, fiindcă acesta-i cuvântul pe care mi l-a şoptit mama Ia plecare".

Cum l-a biruit Hristos pe diavol?




Prin acelea prin care diavolul ne-a biruit, prin acelea l-a biruit Hristos pe diavol. A luat aceleasi arme si cu ele le-a doborat. Iata cum! Semnele infrangerii noastre au fost : fecioara, lemnul si moartea. Fecioara a fost Eva - nu cunoscuse inca pe barbat cand a fost inselata -, lemn a fost pomul si moartea a fost pedeapsa data lui Adam. Iata ca aceleasi au fost si pricinile biruintei. In locul Evei, Maria ; in locul pomului, lemnul crucii, in locul mortii lui Adam, moartea Stapanului. Prin pom l-a biruit diavolul pe Adam ; prin Cruce l-a biruit Hristos pe diavol. Lemnul acela, cel dintai, a trimis in iad, iar lemnul acesta, al Crucii, a chemat din iad pe cei plecati acolo. Lemnul acela, cel dintai, l-a ascuns pe Adam cel gol, ca pe un rob, lemnul acesta, al Crucii, L-a aratat tuturor gol pe Biruitorul, pironit in varful Crucii. Si iarasi, moarte intr-o parte si moarte in alta: una a osandit pe cei dupa Adam, iar cealalta a inviat cu adevarat pe cei ce murisera inainte de moartea lui Hristos. "Cine va grai puterile Domnului si cine va face auzite toate laudelele Lui?" (Ps 105, 2). Din muritori am ajuns nemuritori. Am fost doborati si am inviat, am fost biruiti si am ajuns biruitori. (Sfantul Ioan Gura de Aur)

http://www.crestinortodox.ro/pilde/cum-a-biruit-hristos-diavol-137627.html

miercuri, 17 octombrie 2012

Milostenia care nu Il bucura pe Dumnezeu


    Milostenia nu poate fi numita milostenie, atata timp cat nu este savarsita intocmai cu porunca lui Dumnezeu. Valoarea milosteniei este atat de mare incat de ea poate depinde insasi mantuirea. Cand este savarsita in mod gresit, insa, milostenia nu Il bucura pe Dumnezeu, ci pe diavolul, care pune la temelia acesteia egoismul, slava de sine si mandria.

Potrivit cuvintelor Mantuirorului Iisus Hristos, faptele milei crestine sunt urmatoarele: a satura pe cel flamand; a adapa pe cel insetat; a primi pe cel strain; a imbraca pe cel gol; a cerceta pe cel bolnav; a cerceta pe cel aflat in necazuri si in nevoi (Matei 25, 31-46), precum si oricare alta fapta intemeiata pe compatimire si mila crestina.

Fariseii de odinioara si mass-media

Modalitatea brutala de lucru adoptata de mass-media poate goli de valoare pana si cele mai nobile subiecte, precum campaniile de milostenie si alte fapte asemanatoare. Printre stiri mondene si sportive, o actiune caritabila nu isi gaseste usor locul, ea fiind asezata undeva la coada listei sau intr-un moment de pauza, intre doua subiecte mai atractive.

Consider ca aceasta atitudine publica fata de actele caritative, care denota un soi de indiferenta si o lipsa de interes general, este una mai degraba folositoare celor care le savarsesc, decat suparatoare. Spun acest lucru pentru ca milostenia si generozitatea nu au fost iubite niciodata de popor, cand au fost asociate cu publicitatea si faima.

In toate locurile si in toate timpurile, lumea a dispretuit milostenia facuta cu surle si trambite. Fariseii din vremea Mantuitorul Iisus Hristos, ca si cei din zilele noastre, savarseau multe milostenii, insa intr-un mod josnic, cautand mai ales spre faima proprie decat spre durerile celor nevoiasi.

Pe langa aprecierile venite din partea celor care dobandeau ceva, cu siguranta fariserii erau si dispretuiti de acestia. In fapta lor milostiva, fariseii se foloseau de cei nevoiasi ca de niste trepte, pe care ei puteau creste mai bine in fata celorlalti. Cei nevoiasi sufereau atat pentru accentuarea situatiei lor precare, cat si pentru pretentia fariseilor de a li se multumi in mod public.

Acesti farisei au lasat "ucenici" de-a lungul timpului, care au ajuns pana in zilele noastre. Astfel, din motive de necinste, multi "binefacatori" fac din milostenie o parte a politicii de marketing (publicitate, incredere si vanzare). Pentru aceasta, aproape orice act caritabil adus la cunostinta publicului larg, cu ajutorul mijloacelor mass-media, este imediat suspectat de alte cauze decat cele sustinute. Pentru aceasta, evitarea oricarei publicitati de catre un asemenea eveniment denota tocmai autenticitatea lui.

Discretia si legatura personala

In privinta actelor de caritate, concluzia societatii este urmatoarea: intrajutorarea aproapelui este o chestiune de grup, iar oamenii pot scapa de suferinte si lipsuri sociale numai unindu-se la un loc. Pentru aceasta, orice suferinta colectiva sau personala poate ajunge in presa, pentru ca mai apoi sa fie asociata cu un numar de telefon si cu un cont bancar, in care se fie depuse donatiile. Acest lucru nu este neaparat rau, insa cauza principala a acestei atitudini nu este credinta in Dumnezeu si dragostea sincera de aproapele, ci umanismul secular, care, bazandu-se pe ratiune si justitie, indeamna la solutionarea problemelor sociale in vederea confortului propriu.

Facand o donatie anonima, binefacatorul nu da dovada de compatimire si smerenie, ci de comoditate, nevrand a-si parasi locul confortabil in care se afla. Doar socul simtit in urma intalnirii cu o realitate nemijlocita il poate schimba interior pe daruitor. Durerea si lacrimile, murdaria si mirosul, saracia si neputinta nu pot fi transmise prin mass-media.

Milostenia publica prezinta un dezavantaj major: nu apropie oamenii intre ei si nu creeaza legatura sufleteasca necesara unui asemenea act. Cel care face milostenie da valoare faptei sale in masura in care uneste compatimirea si generozitatea cu discretia. Doar savarsind faptele milei crestine in mod personal si discret, binefacatorul poate avea un contact real cu cel nevoias. Efortul de autodepasire, care se realizeaza prin coborarea celui ce ajuta in nefericirea celui ajutat, nu se regaseste in actele caritative publice.

Pentru ca o fapta de milostenie sa fie cu adevarat ziditoare de suflet si vrednica de rasplata cea vesnica, ea trebuie sa fie savarsita in cel mai bun mod cu putinta, iar acesta a fost aratat de Mantuitorul Iisus Hristos, cand a zis:

"Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei; altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii, in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie" (Matei 6, 1-4).

Teodor Danalache

luni, 15 octombrie 2012

CERSETORUL



Un invatator vestit s-a rugat lui Dumnezeu mult si cu ravna, ca El sa-i arate pe acel om de la care ar fi putut sa invete calea adevarata spre Imparatia Cerurilor. Si iata ca odata intalneste langa usile bisericii un cersetor batran, imbracat in zdrente, plin de bube si rani puroinde. Trecand pe alaturi, dascalul il saluta dupa obicei, zicand:
 - Buna ziua, batrane! Batranul ii raspunde:
 - Nu tin minte sa fi avut vreodata o zi rea! Invatatorul, auzind un asemenea raspuns s-a oprit si, ca si cum ar fi voit sa-si indrepteze salutarea, a spus:
 - Sa-ti dea Domnul fericire! Batranul a raspuns:
 - Eu niciodata nu am fost nefericit! S-a mirat invatatorul si, gandindu-se ca poate batranul nu a auzit bine, si-a preschimbat salutul si a grait:
- Ce spui batrane? Eu iti doresc sa fii in bunastare.. Batranul i-a raspuns iar:
 - Eu niciodata nu am fost nenorocit. Incercandu-l pe batran, invatatorul a mai spus:
 - Iti doresc ceea ce singur iti doresti. Batranul a rostit:
- Nu duc lipsa de nimic, fiindca toate, cum le doresc, asa mi se si intampla, iar bunastare vremelnica nu caut.
- Sa te mantuiasca Dumnezeu pentru acestea. Dar spune-mi, tu esti singurul dintre napastuiti care nu suferi nevoi? Nu pot pricepe cum te-ai ferit de nenorociri!
- Domnul meu, asa este precum am raspuns salutarii tale. Nu am cunoscut vreodata o oarecare nefericire sau necaz. Ce stare mi-a dat Dumnezeu, pentru aceea si-I multumesc, iar daca nu-mi doresc bunastare, tocmai intru aceasta se afla bunastarea mea. Eu nesocotesc fericirea si niciodata nu o cer Tatalui Ceresc. Nu simt nenorocirea, asemenea cu cei carora toate li se fac dupa a lor dorinta. Daca sufar de foame, pentru aceea multumesc lui Dumnezeu, ca unui Parinte care stie ce-mi trebuieste. Daca indur frigul sau sunt patruns de ploaie, sau altceva rabd din vitregiile vazduhului, ii multumesc de asemenea lui Dumnezeu.
 Cand toti ma hulesc, il slavesc pe Domnul, stiind ca toate acestea sunt randuite de El, si nu se poate sa fie rele cele ce sunt iconomisite de El. Asemenea si cu toate cate le ingaduie Dumnezeu - bune sau rele, dulci sau amare - toate le primesc indeobste din mana Bunului Parinte, si astfel voiesc numai ce voieste si Dumnezeu. Si asa se fac toate dupa dorinta mea. Cu adevarat nenorocit este cel ce cauta fericire in aceasta lume, pentru ca in viata aceasta fericirea cea nemincinoasa este a te incredinta in toate voii Domnului. Iar voia lui Dumnezeu intotdeauna este desavarsita, buna si dreapta. Eu insa straduindu-ma in toata vremea sa-mi plec voia mea inaintea dumnezeiestii voiri, ma socotesc peste masura de fericit. Invatatorul socotind ca-l va pune pe batran in cumpana, a zis:
 - Spune-mi, rogu-te, aceleasi ti-ar fi gandurile si daca Dumnezeu te-ar trimite in iad?
 - Oare chiar El o sa ma trimita in iad? El stie ca eu ma tin puternic de El prin adanca smerenie si prin dragostea nefatarnica ce-I port. Cu aceste doua legaturi eu m-am legat atat de puternic de Domnul, incat, oriunde m-ar trimite, acolo il voi lua si pe El cu mine, si pentru mine e cu mult mai bine sa fiu cu Domnul in afara Cerurilor, decat in Ceruri fara El. S-a minunat dascalul de asemenea raspunsuri ale batranului, si a cugetat in sine ca aceasta este cu adevarat calea cea mai scurta spre Dumnezeu, cand oamenii isi pleaca voia lor inaintea sfintei si dumnezeiestii Vointe. Dorind insa dascalul sa mai incerce intelepciunea cersetorului, a intrebat:
 - De unde ai venit aici?
 - De la Dumnezeu am venit.
 - Unde L-ai gasit pe Dumnezeu?
 - Acolo unde mi-am intors sufletul de la toate lucrurile zidite, prin ganduri si constiinta curata.
 - Cine esti tu?
- Cine vezi, dar sunt multumit de aceasta stare si n-as da-o pe toata bogatia imparatilor pamantesti. Adevaratul imparat este orisicare om care stie sa-si fie stapan si sa-si carmuiasca gandurile sale.
 - Dar unde este imparatia ta? Cersetorul a raspuns, aratand cu mana la cer:
 - Acolo este imparatia mea.
 - Cine te-a invatat pe tine, batrane, toate acestea si cine ti-a dat aceasta intelepciune?
 - Domnul meu, iti voi spune despre mine ca in toata vremea petrec in tacere si de ma rog ori cuget la cele cuviincioase, ma sarguiesc mai mult decat toate a fi in unire cu Dumnezeu si deplin impacat cu voia Sa. Invatatorul l-a lasat pe cersetor si mergand intru ale sale, lauda pe Domnul Dumnezeu care a dat atata intelepciune batranului cel sarac.

vineri, 12 octombrie 2012

Este foarte bine


Se spune despre un rege african că avea un prieten foarte bun din copilărie. Acest prieten era creştin

şi avea obiceiul ca, indiferent de situaţia în care se afla, bună sau rea, să spună cu seninătate şi fără să se mânie: "Este foarte bine! Aşa e voia Lui Dumnezeu!"
Într-o zi, amândoi se aflau la vânătoare. Prietenul încărca şi pregătea armele pentru rege.

Dintr-o greşeală, o armă s-a descărcat şi i-a retezat regelui buricul degetului mare.

Prietenul regelui, nefiind deloc mişcat de întâmplare, a zis ca de obicei: "Este foarte bine! Aşa e voia Lui Dumnezeu!"

Enervat, regele a răspuns: "Nu, nu e bine deloc!" şi a poruncit ca prietenul lui sa fie aruncat in inchisoare...

Peste un an, regele, vânând într-un teritoriu străin, a fost capturat de canibali şi dus în satul lor.

 L-au legat de un proţap şi se pregăteau să-l  "prepare". Pregătindu-se să aprindă focul, unul dintre canibali a observat că  regele nu avea buricul degetului mare.  Fiind superstiţioşi, aveau ca regulă să nu manance
 pe nimeni care nu era întreg. Prin urmare, l-au eliberat pe rege.
La întoarcerea acasă, regele şi-a amintit de întâmplarea de la vânătoare

cuprins de remuşcări, ordonă să fie eliberat  când îşi pierduse degetul şi, prietenul lui...

- Ai avut dreptate, i-a spus prietenului proaspăt eliberat. A fost foarte bine ca mi-ai retezat buricul degetului...
Şi a început să-i povestească păţania cu canibalii.

- Îmi pare foarte rău că te-am trimis la închisoare atâta vreme. A fost urât din partea mea să fac acest lucru.
- Nu, a replicat prietenul, este foarte bine! Aşa a fost voia Lui Dumnezeu!
- Ce vrei să spui cu asta: Este foarte bine?!? Cum poate fi bine să-ţi trimiţi  prietenul la puşcărie un an?
- Dacă n-aş fi fost în puşcărie, aş fi fost cu tine şi, eu neavând nici un cusur trupesc, mă mâncau sigur canibalii,  , aşa că... este foarte bine! Aşa a fost voia  Lui Dumnezeu!

duminică, 7 octombrie 2012

SPOVEDANIA



,,Odată, într-un pustiu, trăia un ieromonah împreună cu ucenicul său. Faima de duhovnic a aceluia se răspândise peste tot. Mulţi veneau de departe, să-şi mărturisească înaintea lui păcatele. De aceştia s-a apropiat într-o zi şi un mare păcătos.
Acest om era îngreuiat de un mare păcat, care-1 îngrozea şi pe el însuşi. De aceea şovăia mereu să se mărturisească duhovnicului, dar de vreme ce pe timp ce trecea vocea conştiinţei îl apăsa din ce în ce mai mult, se hotărî să-1 cerceteze pe duhovnicul din pustiu. Atunci când a venit vremea să-şi arate căderea i-a fost foarte greu. Şi-a făcut cunoscute toate păcatele, pe rând, dar păcatul cel mare, pentru care venise la duhovnic nu găsea curaj să-1 mărturisească. Deschidea gura, dar nu-i ieşea vorba din gură. Înăuntrul său se luptau două puteri, una o izgonea pe cealaltă, dar aceasta se întorcea mereu, astfel că până la sfârşit s-a supus puterii răului şi a lăsat nemărturisit păcatul cel greu, în vreme ce pe celelalte toate le spusese. Astfel acest om a plecat cu o conştiinţă mai grea decât cea cu care venise la duhovnic.
Duhovnicul se pregătea după spovedanie să se întoarcă la chilia sa când s-a apropiat un ucenic de-al său şi i-a zis:
- Părinte, trebuie să vă spun o vedenie ce-am avut-o de curând.
- S-auzim, copile, a zis bătrânul.
- Citeam din Scriptură, când de departe v-am văzut stând cu un necunoscut sub copacul acela. Părea că vroia să se mărturisească. Eram gata să-mi continui citirea, când, deodată, văd ceva înfricoşător. Ceva foarte mare care ieşea din gura celui care se spovedea, mai mare ca un şarpe. Dar nu asta este ceea ce m-a îngrozit ci un cap uriaş pe căre 1-am văzut ieşind din gura lui şi apoi întorcându-se înăuntru. De trei ori s-a repetat această vedenie, iar la sfârşit a rămas şarpele înăuntrul omului şi nu şi-a mai scos capul.
Cu uimire priveam cum ceilalţi şerpi, ieşiţi din gura lui intrau din nou în om, înnebuniţi de bucurie."

joi, 4 octombrie 2012

SFATURI DUHOVNICESTI,



Ceva frumos si foarte folositor pentru practica vietii duhovnicesti

 extras din predica Sfantului Ioan Gura de Aur la Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci
“Cei care se duc în aşezămintele de vindecare lumeşti nu pot ascunde rănile şi vătămările lumeşti, ba încă doctorul nu poate să le dea nici o doctorie, dacă ei n-au descoperit mai întâi rana; aici însă nu este aşa. Noi vedem aici nenumărate persoane împrejurul nostru şi le vindecăm pe toate îndeobşte. Noi nu scoatem pe păcătos la iveală şi nu declarăm păcatele lui, ci propovăduim tuturor învăţătura cea dumnezeiască şi lăsăm conştiinţei ascultătorilor ca fiecare să-şi aleagă doctoria care se potriveşte la rana lui, adică cuvântul de învăţătură prin care prihana se osândeşte, fapta bună se laudă, îmbuibarea se mustră, cumpătarea şi înfrânarea nu se osândesc, mândria se ruşinează, smerenia se slăveşte. Acest cuvânt izvorăşte din gura predicatorului ca o doctorie, alcătuită din tot felul de părţi, iar datoria ascultătorilor este să-şi aleagă fiecare pentru sine tocmai ceea ce i se potriveşte şi îi este de folos.

Cuvântul învăţăturii iese la iveală cu îndrăzneală, dar prinzându-se de conştiinţa fiecăruia îndeosebi; puterea sa vindecătoare lucrează în ascuns, şi adeseori sănătatea se restatorniceşte înainte de a fi fost cunoscută boala.

Când eu, de pildă, într-o predică am proslăvit puterea rugăciunii şi am dojenit pe cei leneşi la rugăciune, nu am numit în public pe nici unul dintre dânşii. Deci, celor cărora eu le-am dat mărturie că ei sunt sârguitori în rugăciune, aceia s-au făcut încă mai sârguitori decât înainte; iar cei pe care conştiinţa lor i-a dojenit pentru lenevire, şi-au însuşit critica mea, au părăsit răceala lor şi nebăgarea în seamă a rugăciunii.

Eu, însă, nu pot să numesc nici pe unii nici pe alţii, şi tocmai această necunoştinţă şi neştiinţă este la amândouă părţile potrivită. Voiţi să ştiţi pentru ce? Să vă spun. Cel ce a auzit lauda rugăciunii şi are cunoştinţa râvnei sale întru aceasta, dacă ar fi avut mulţi martori ai laudei sale, lesne ar fi căzut în semeţie şi în mândrie, dar fiindcă el şi-a însuşit această laudă numai în ascuns, el s-a asigurat împotriva a toată îngâmfarea.

Dimpotrivă, cel ce se cunoaşte vinovat în lenevirea sa, auzind tânguirea mea, mai lesne se va îmbunătăţi prin această dojana care i s-a făcut în ascuns, fără de martori. Aceasta este pentru dânsul de un mare folos. Adică, fiindcă judecata mulţimii are mare putere asupra noastră, de aceea noi, păcătoşii, tindem a ne îndrepta câtă vreme noi credem că greşelile noastre sunt încă necunoscute; iar după ce ele s-au făcut cunoscute la arătare, noi atunci ne facem fără ruşine şi leneşi.

Precum rănile cele dezgolite, fiind expuse pururea la asprimea aerului, se înrăutăţesc, tot aşa se întâmplă cu sufletul cel păcătos; el se face mai neruşinat, când dojenirea încălcărilor de lege ale lui se face înaintea multor martori. Ca să nu se întâmple una ca aceasta, de aceea propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu a vindecat întru ascuns bolile voastre.

Şi ca să cunoaşteţi că acest chip de vindecare ascuns aduce roade bogate, ascultaţi ce zice Hristos: „De va greşi ţie fratele tău, mergi şi îl mustră pe dânsul”, nu zice: „între tine şi între cetate”, şi, cu atât mai puţin: „între tine şi între popor”, ci: „între tine şi între el singur” (Matei 18, 15). Pâra, zice El, trebuie să se facă fără martori, pentru ca mai uşor să poată veni îndreptarea.

Aşadar, este de lăudat când o astfel de sfătuire sau dojana nu se face cunoscută. Este destul când conştiinţa omului mărturiseşte împotriva lui; este îndeajuns acest judecător nemituit. Nu poţi tu să pedepseşti pe păcătos mai aspru decât propria lui conştiinţă; pârâşul acesta este cel mai amarnic, şi nimeni nu cunoaşte încălcările de lege ale omului mai bine decât conştiinţa sa.

De aceea, nu mai înmulţi rănile lui cu altele noi, prin descoperirea păcatelor sale, ci sfătuieşte-l fără martori. Aşa a făcut şi Sfântul Pavel, când el zicea către corinteni: „Acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine şi despre Apollo, dar ele sunt pentru voi” (I Corinteni 4, 6).

Deci, el n-a numit pe cei păcătoşi dintre corinteni, ci i-a ascuns sub numele său şi al lui Apollo, şi prin aceasta le-a dat prilejul a se smulge de la nelegiuirile lor. In alt loc, el zice:


„Nu cumva dacă voi veni iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au greşit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Corinteni 12, 21).

Vezi cum el numeşte pe păcătoşi numai îndeobşte şi nu-i înseamnă mai de aproape, pentru ca nu cumva, prin pâra făţişă, să facă sufletele lor mai neruşinate? În acelaşi chip procedează şi predicatorul, cu multă băgare de seamă la mustrările şi pedepsirile sale, şi de aceea vă sfătuiesc şi eu să fiţi totdeauna cu luare aminte la propovăduirea cuvântului dumnezeiesc şi să lucraţi cu toată râvna la îndreptarea voastră. Amin”.

miercuri, 3 octombrie 2012

Cei doi ologi


Erau doi ologi care cerşeau la drum. În vremea aceea, s-a pornit un alai bisericesc cu o icoană făcătoare de minuni. Un credincios, văzând pe cei doi ologi, le-a zis: - Ca să vă tămăduiţi de neputinţa voastră, staţi în calea acestui alai sfânt şi icoana făcătoare de minuni are să se milostivească şi de voi. Auzind acestea, unul din ologi a zis celuilalt: - Ce zici? Dacă ne tămăduim, cine ne mai dă bani? N-ar fi mai bine s-o ştergem şi să rămânem tot ologi? Şi plecară de acolo. Aşa se întâmplă cu mulţi din creştinii noştri. Mulţi se feresc din calea vindecării sufletului lor, rămânând în „ologeala" lor de mai inainte.Mulţi fug de biserica.
 şi de cele ale sufletului, stând într-o viaţă de nepăsare şi de păcat.


La un călugăr a venit o femeie să-i ceară ajutorul, fiindcă nu avea înţelegere în casă.

- Ce-ai făcut în această situaţie, a întrebat-o călugărul ?

- Am încercat să-mi conving bărbatul, certându-l.

- Când aţi avut iar probleme, ce-ai mai făcut ?

- Acelaşi lucru, i-a răspuns din nou femeia. I-am reproşat şi l-am certat. Şi de fiecare dată am făcut la fel.

Atunci, călugărul a scos o grămadă de chei şi dându-i una femeii a rugat-o să deschidă uşa din faţa lor. A încercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectivă, i-a cerut călugărului altă cheie.

- Poate n-ai ştiut cum să deschizi, i-a spus călugărul, mai încearcă!

Dar oricât s-a st răduit femeia, nu a putut deschide.

- Părinte, daţi-mi toată grămada de chei şi aflu eu care-i cea potrivită - l-a rugat aceasta. Privind-o cu căldură, duhovnicul i-a răspuns:

- Acum înţelegi ce-am vrut să-ţi dovedesc ? Cum nu poţi tu deschide acea uşă cu o cheie nepotrivită, oricât ai încerca, tot aşa nu poţi deschide sufletul bărbatului tău cu aceeaşi vorbă de ceartă cu care încerci mereu. Caută cheia potrivită şi, dacă o vei găsi, sigur vei putea deschide!

“Învăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când învăţăturile primite în suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi.”

( Sfântul Vasile cel Mare

Doamne, indurate si milostive, asculta rugaciunea mea si ia aminte la glasul cererii mele : Fa cu mine semn spre bine, povatuieste-ma pe calea Ta, ca sa umblu intru adevarul Tau ! Veseleste inima mea ca sa se teama de numele Tau cel sfant, ca mare esti si faci minuni. Tu singur esti Dumnezeu si nu este asemenea Tie, intre dumnezei, Doamne : puternic intru mila si bun intru tarie, spre a ajuta si a mangaia si a mantui pe toti cei ce nadajduiesc intru numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin

Un staret se duce sa cerceteze pe un pusnic .Acesta il primi cu toata bucuria si a gatit in cinstea lui o mancare din linte.Dar inainte de a minca ei voira sa faca rugaciunile obisnuite si sa citeasca psalmii.Rugandu-se parcursera toata psaltirea si din sf Scriptura;apoi adanciti in cele duhovnicesti si discutii religioase nu observara ca a trecut o zi si o noapte.A doua zi se despartira fara a gusta macar ceva din mancarea pregatita.deoarece avusesera o hrana mai buna decat ori ce alta mancare .Abia mai tarziu observa pusnicul mancarea si exclama ; O,cum am putut uita de mancarea noastra !

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA